Pisica zapacita

Pink

Flama

Da, dacă e să fie cinstit cu el însuşi, trebuie să admită acest adevăr. Că l-a prins flama. L-a prins rău de tot. Se stăduieşte să ascundă cât de cât chestia asta de teama ridicolului. Posibilitatea unui moment penibil, cum ar zice Houellebecq. Totul a început uşor-uşor, cu discuţii neutre, ajungând destul de repede la subiecte comune. Au acelaşi aer retras, uşor trist, de indivizi pe care nu ţi-i poţi face uşor prieteni. Trebuie să vadă mai întâi ce hram porţi. Probabil asta se datorează caracterului lor uşor introvertit şi unor experienţe mai puţin fericite cu oamenii care le-au populat viaţa la un moment dat. Şi dacă-i întrebi, probabil ar spune că au mai mult cunoştinţe. Cu siguranţă pe prieteni şi-i numără pe degetele de la mână. În mod excepţional mai adaugă unul-doi. În afară de aerul retras, mai au ceva în comun. S-ar putea spune despre ei că au o anumită distincţie. Sunt genul ăla de oameni care şi pe plajă sunt salutaţi cu “Bună ziua”. La ea distincţia e şi mai pronunţată, este o femeie rafinată, elegantă chiar şi în blugi şi tricou. Probabil că se discută despre ei că sunt plini de fiţe. Au mai descoperit şi că au senzaţii comune. Că nu-şi găsesc locul în mulţime, că îi oboseşte vorbăria goală. Că nu se pot obişnui cu micile răutăţi gratuite pe care le fac oamenii. Că indiferent cât de mult s-ar strădui, nu pot să scuze neseriozitatea unora, chiar şi când nu-i afectează direct. Că uneori se plictisesc de rutină şi ar lăsa biroul ca să plece. La o cafea, la plimbare prin parc dacă e soare. Amândoi iubesc soarele. Dar mai ales ar pleca în călătorii. A, da, dacă s-ar scoate la concurs un post de călător profesionist, ar fi trimis CV-urile printre primii. Şi cu siguranţă ar face-o cu multă pasiune. Au şi un loc ce pare să-i atragă pe amândoi, precum un loc geometric în jurul căruia le zboară gândurile. Un loc minunat, oraşul viitorului. Probabil va fi viitorul centru al lumii, dacă nu e deja. Mă rog, poate acum e doar a unei jumătăţi de lume, dar jumătatea care creşte cel mai repede. De la discuţii neutre au trecut la priviri furişe, curioase. El o studiază. Ştiu unul despre celălalt destul de puţine, cât au vorbit de faţă cu alţii sau i-au auzit pe cei din jur comentând. Încearcă să afle unul despre celălalt cât mai multe, să recunoască, să identifice. Caută să afle fără să devină evident. Fără indiscreţii. Ea caută răspunsuri pe care le ştie dar încearcă să le evite. Şi el aşteaptă.

 

Stephansplatz, Viena, 6 februarie 2009

În centrul Vienei este Stephansplatz, piaţa în care se află Domul Sfântului Ştefan, catedrala arhiepiscopiei romano-catolice de Viena, a 13-a cea mai înaltă catedrală din lume. Într-un colţ al pieţei este cafeteria Aida, o cafenea-cofetărie (pe firma de pe latura dinspre piaţă scrie Cafe-Konditorei, titlu care mie-mi sună a Administraţie Financiară sau vreo chestie similară). Înăuntru câteva mese de cafenea şi câteva de mâncat “la varice”. Se fumează. Comandăm cafele şi apă în engleză apoi discutăm de-ale noastre în română. Peste vreo două minute femeia care ne-a luat comanda se întoarce cu apa şi cafeaua şi zâmbind, ne spune în româneşte că mai bine vorbeam aşa de la început. Profitând de înţelegerea şi solicitudinea ei, o rog să-mi recomande ceva şi mergem împreună la vitrinele de dulciuri. Eu întreb, ea mă lămureşte. Într-o pauză în care mă holbam la nişte chestii dulci-dulci, un tip de lângă mine, care probabil ne ascultase şi pândea un prilej potrivit, îi zice “Fiţi drăguţă, vreau şi eu prăjitura cea mai scumpă şi mai bună pe care o aveţi. Pentru soţia mea”. Mă uit încă o dată la vitrină, poate nu văd eu bine, toate prăjiturile au acelaşi preţ, doi euro şaizeci. De bune nu ştiu cum sunt, nu mă mai bag la dulciuri, dar mi-au plăcut criteriile de cumpărare ale tipului, la vreo 50+ şi supraponderal, nu ştiu soţia cum era că nu m-a interesat.

Întrebare

Da, am şi eu o întrebare. Ăştia, bulşitătorii, de unde iau bulşit ca să ne servească? De la bulşitărie, cumva? Şi dacă da, aveţi să-mi daţi şi mie o adresă de bulşitărie, că până acum am tot făcut pe prostu’ şi continuă să-mi servească bulşituri, probabil au impresia că mă omor după ele. Ai, ce ziceţi, ştiţi voi una?

Pudră de baie

Acum căteva zile am intrat într-o farmacie. Cred că era Centrofarm. Căutam ceai de echinaceea. L-am găsit pe sub un raft după ce o farmacistă, verificându-şi expertă computerul, mi-a spus că nu are. Norocul meu că, fiind în apropiere, o colegă de-a ei a auzit “Ne pare rău dar nu mai avem” şi a întrebat-o despre ce e vorba. Şi avea, mai ales că ştia şi unde să mă ghideze ca să-l caut. L-am luat şi, în drum spre ieşire, m-am făcut că mă interesează un raft de chestii de baie, uitându-mă de fapt după o tipă care părea interesantă. Dar n-a fost. În schimb, uitându-mă mai atent la raft, am găsit o chestie trăznet. Nişte plicuri plasticate, pătrate, să zic latura de vreo zece centimetri, nemţeşti. Erau pe lângă raftul de sare de baie. Iar mie-mi place să zac în cada cu apă fierbinte şi să citesc. Nu e sare, e o pudră. Este produsă sub un brand “Dresdner Essenz” şi e foarte plăcută. O pulbere de baie cu arome şi uleiuri de plante. Şi colorate. Una e cu ienupăr şi molid şi colorează apa intr-un verde crud. Am mai luat una cu portocale şi flori de tei. Şi una cu nu mai ştiu ce şi galbenele, verde albastrui. Ca ingrediente am citit pe acolo multe chimicale. Dar mi-au plăcut tare de tot. Iar aromele intense sunt minunat de relaxante. Şi apropo, nu fac reclamă. Doar că mi-au plăcut. M-am relaxat citind dintr-una din cele patru cărti de Houellebecq pe care le-am cumpărat ieri, de curiozitate. Platforma. Îmi place. Le-am cumpărat după ce am citit un comentariu semnat artiştiromâni (am gasit un blog omonim pe wordpress.com, care-mi place), şi, culmea, la două zile după ce am citit comentariul, îmi spune şi Bogdan acelaşi lucru (cred că ăsta-i hoţoman şi a preluat-o din comentariu dar părea foarte convingător, parcă-l citise cu o zi înainte pe francez). Gata, noapte bună.

 

Vis (realitate ficţionată)

E seară. E seară şi iarnă. Merge pe străzi din reflex, parcă pus pe pilot automat. Are ochii deschişi dar nu percepe nimic în jur. Picioarele se îndreapta către casă ca şi când ar urma circuitul prestabilit al unui tramvai. Hotărâse să meargă pe jos doar ca să fie singur cu gândurile lui. Gandurile lui în care era prezentă doar ea. ”Fir-ar să fie!” Din primul moment în care o văzuse, a ştiut. Era ea. Fata din vis. Fata fără nume. Visul ăla repetitiv, ca o lecţie care trebuie tocită până bagi la cap. Ani de zile acelaşi vis, repetat la început la fiecare două-trei luni, apoi mai rar, din ce în ce mai rar, până ajunsese să nu mai revină de loc. Atunci a crezut că s-a terminat. Gata. A trecut. Aşa a crezut. Acum, totul a devenit clar. N-a mai revenit pentru că nu mai era nevoie. Intrase adânc în mintea lui, ascuns acolo, într-un colţisor, mereu la pândă, ameninţător precum un leu in ierburile savanei, gata sa se repeadă la suprafaţă la momentul potrivit. Atunci când va apărea ea. Iar acum, ea a apărut. Şi a revenit şi el, visul. Visul bun şi rău. Visul cald şi rece.

În colţul străzii începu să perceapă câte ceva din ceea ce-l înconjoară. Lumina felinarelor. Trotuarul umed, cu porţiuni de noroi şi bucăţi de gheaţă care încă nu s-a topit. Porţile ruginite ale caselor vechi cu pereţii coşcoviţi. În acvariul său de la intrarea în bloc, batrânelul care ţine loc de portar era dus pe gânduri, neatent la nimic din jur. Sau moţăia? Nu-l mai salută, încercând să evite momentul penibil în care omul se ridică greoi şi se străduieşte să iasă afară ca să-şi probeze vigilenţa. Parcarea pustie şi tacută îi dădu o senzaţie neplăcută. Pericol. Un gand ca un mare luminator roşu se aprinse, făcând vizibilă inscripţia de pe mijloc: “Atenţie! Pericol!”. “Ei, da, îşi spuse în gand, paranoia mai lipsea”.

Liftul silenţios îl urcă rapid către penultimul etaj. Spaţiul mare al palierului e luminat doar de un spot solitar, într-un colţ îndepărtat al tavanului. Nu mai aprinse lumina de pe scară, e obişnuit cu penumbra. Clanc-clanc. Yala de sus. Clanc-clanc-clanc-clanc. Broasca. Apoi uşa se deschise cu un trosnet sec. Se aplecă să-şi desfacă şireturile din prag, ca să nu intre cu noroi şi apă de afară. Şi atunci sesiză zgomotul de paşi. Convins că e de la noii vecini de deasupra, intră. Aşeză ghetele la locul lor şi închise uşa. Clanc-clanc. Şi atunci sesiză respiraţia şuierătoare din spate. “Ce tâmpit, măcar dacă aprindeam lumina puteam să-i văd faţa.” Un pocnet surd urmat de o explozie de lumină îl trânti pe spate. Ameţit, încercă să se ridice ca să poată riposta. Sau măcar ca să se apere. Probabil agresorul era convins că lovitura puternică o să-l lase lat, aşa că avu un răgaz scurt, atât cât să se ridice în picioare. Celălalt sări asupra lui, încercând să-l pună la pământ, dar alunecară amândoi şi urmă o încăierare surdă pe parchet. Pumni, picioare, unghii, muşcături. Orice lovitură permisă. Pe viaţă şi pe moarte. Încleştarea se prelungi, şi, la un moment dat, puterile amândurora începură să-i părăsească. Sleiţi. Cu ultimile puteri reuşi să ajungă la telecomanda spoturilor din tavan. Apăsă unul din butoane şi, după un moment în care lumina strălucitoare îi orbi pe amândoi, reuşi să distingă figura agresorului. O figură cunoscută. Familiară. ”Ooo, te ştiu atât de bine! Poate prea bine. Poate e cazul să pleci dracu’ şi să nu mai apari în viaţa mea. Scârbă ordinară. Ştiu şi cum te cheamă. Singurătate. M-ai sechestrat prea mult timp, poate e cazul să dispari din viaţa mea. Pleacă!” Descoperirea il sleii de puteri, atât câte îi mai rămăseseră după confruntarea de mai devreme. Alunecă în genunchi, oripilat. “Mai bine era dracului un hoţ” Agresorul reuşi să se ridice şi-l cuprinse cu braţele. Apoi, pocitania îl ridică de jos şi-l aşeză în pat, îmbrăţisându-l strâns. Epuizat, imobilizat, frustrat. Incapabil să facă vreo mişcare. Se prăbuşi într-un somn adânc. Adânc şi zbuciumat. Şi visă. Visul acela. Care tocmai ieşise din colţişorul memoriei. Acum se derula încet. Ca un film vechi pe slo-mo. Îl pufni râsul. “Hahaha, nu mă mai sperii, măi urât-frumos. Acum nu mai e ca atunci. Acum o ştiu. Şi ştiu şi cum o cheamă”. A vazut-o în carne şi oase. Şi nu se mai panichează. Nepăsător, se lăsă pradă Singurătăţii şi adormi la loc. Mâine, cand o să se trezească în putere, o să aibă grijă să scape de asta. Ducă-se.

 

 

Trei Oameni Pe Care I-am Iubit

NOTĂ: N-am mai postat nimic de ceva timp, m-am împotmolit într-un text care mi se părea prea personal ca să-l postez. E de pe la începutul ultimului Octombrie. Totuşi, îi dau drumul aici ca să mă eliberez, să nu mai stau cu gândul la el şi să să scriu altele. E cam dezlânat şi neterminat dar sper că o să scuzaţi asta. E din cauza emotiilor de atunci, ma simt oarecum ca atunci cand esti in mijlocul terenului de fotbal şi te intrebi care e tuşa. Merci frumos.

 

Iubesc lumea. De-a lungul timpului am avut ocazia să cunosc mulţi oameni. Şi nu cred că există oameni răi. Am avut ocazia să cunosc oameni minunaţi despre care alţii spuneau că sunt mizerabili. Am cunoscut şi oameni pe care multă lume îi laudă şi care s-au purtat urât vis-a-vis de mine. E o treabă legată de chimie, de apartenenţă, de gănduri şi sentimente comune. De comunicare. Comunicăm prin vorbe, prin mirosuri, prin privire, prin limbajul trupului, prin muzica pe care o ascultăm, prin hainele cu care ne îmbrăcăm, prin felul în care ascultăm. Am observat indivizi cu figuri crunte de recuperatori sau cămătari, cu lanţuri groase la gât şi tricouri cu nume de firmă scris mare, purtându-se cu gingăşie cu copii sau iubitele lor. Am văzut oameni cu aspect rafinat, cu aer distins şi comportament stilat în societate, purtăndu-se mizerabil cu cei apropiaţi. Eu însumi am încercat de-a lungul vremii să mă port cât mai liniar, să mă fac plăcut de oamenii din jur. Unii m-au plăcut aşa cum sunt, alţii mi-au reproşat, direct sau prin intermediari, că sunt arogant şi tratez oamenii de sus. Tuturor le cer scuze pentru orice impresie neplăcută pe care le-am creat-o.

Îmi iubesc copilul, mi-am iubit tatăl, îmi iubesc sora, pe mama, pe nepotul meu, pe toţi cei care au făcut parte la un moment dat sau permanent din familia mea şi din cercul meu de apropiaţi. Îmi iubesc prietenii şi îmi iubesc colegii. Sunt minunaţi.

Totusi sunt trei oameni care mi-au marcat cursul vieţii.

Aveam cinci ani şi mergeam cu ei prin grădina botanică. Ei stăteau pe bancă, precum orice îndrăgostiţi, iar eu dădeam ture cu tricicleta. Mă fermeca cu toate explicaţiile pe care mi le dădea, cu răbdarea cu care se juca cu mine, cu glumele si cu bunătatea. Îmi amintesc şi acum cum eram odată prin centrul orasului şi am trecut pe langă o tarabă cu lozuri. A luat unul de 3 lei şi m-a pus pe mine să aleg. Am câştigat 100 de lei cu care m-a dus la un magazin de jucării şi mi-a cumpărat un camion. Mi-a fost model de-a lungul copilăriei mele. Anii au trecut şi s-a pierdut în valurile schimbării de după aglomeraţia din decembrie. Nu am vorbit de mult timp dar încă rememorez momentele minunate petrecute împreună în copilărie. Îmi pare rău că viaţa ne-a dus pe drumuri diferite, mă simţeam foarte bine când ştiam că e în apropiere.

Apoi a fost ea, A. Am venit la facultate în Bucureşti mai mult ca să scap de imaginea care mă obseda in adolescenţă. Băiatul domnului M. Orgoliul meu suferea enorm, simţeam nevoia sa plec din oraşul natal ca să pot să devin eu însumi domnul M. Prin propriile mele mijloace. Am picat la stat cu 20 de sutimi sub nota ultimului admis din cauza geografiei pe care o uram şi nu puteam cu nici un chip să o înţeleg. Am luat 9 si ceva la matematică şi cinci la geografie. De ce dracu trebuie să ţin eu minte unde sunt bazinele carbonifere, câmpurile petroliere sau zăcămintele de minerale? Am venit la o facultate particulară în Bucureşti şi m-am înscris la examen. Oamenii mi-au vazut adeverinţa cu notele de la stat şi mi-au spus ca pot să le echivaleze, astfel încât nu mai trebuie să dau examen. Am plecat înapoi acasă la ai mei, ca sa mai stau şi eu cu ei până începe scoala. Am revenit la începerea cursurilor. În prima zi de şcoală, mă apropiam de clădirea în care urma să avem cursurile şi vederea mi-a fost atrasă de un grup gălăgios care stătea la intrare şi făcea mişto de cei care treceau pe lângă ei. Am remarcat că lidera era o fată gălăgioasă, îmbrăcată cu nişte blugi strâmţi, cu o vipuşcă lată multicoloră . Avea părul strâns în creştet într-o coadă de cal şi o geacă de piele. Râdea. Din grup se mai remarcau o fată cu părul albastru şi prietenul său, care avea să-mi devină tovarăş de nebunii în următorii ani. Kinderu. Nu mai ştiu nimic de el de foarte mult timp, sper să fie bine.
Primele zile au trecut mai mult în organizare şi în stabilirea sălilor şi a orarului de cursuri şi seminarii. O alegere firească a fost stabilirea şefului de grupă. Fata cu vipuşcă, lideră innăscuta în orice mediu şi împrejurare. În general am fost şi sunt o fire mai retrasă aşa că prima dată când am vorbit mai mult avea să fie după o săptămână când, ca un lider adevărat, în pauza de două ore dintre două seminarii, la intrebarea unuia dacă mai ramanem sau ar fi cazul să mergem la o cofetărie să bem o cafea (încă nu erau cafenele pe vremea aia), s-a oferit să ne invite acasă la ea să ne uităm la filme pe video. Cum era anul 1991 şi un video era încă la mare preţ, toţi au fost entuziasmaţi de ofertă. Am mers la ea şi cei douazeci şi ceva de oameni au ocupat sufrageria, care pe canapele şi fotolii, care pe covor. Am stat aproape toţi de pe la prânz până seara tarziu, uitându-ne la Commando, Rambo, Cobra &co. După ce a început primul film ea a plecat la bucătărie să facă multă-multă cafea. Văzusem filmul aşa că m-am dus după ea şi m-am oferit să o ajut. Şi a fost începutul unei minunate prietenii. Pe care mai târziu am considerat amândoi că o putem transforma într-o relaţie mai intensă, atât de intensă încât ne-a consumat pe amândoi parcă prea repede. Prietenie care a durat mulţi ani şi pe care am stricat-o amândoi din orgoliu şi nevoia de a-i demonstra celuilalt lucruri ce nu contează. Prietenie care ne-a adus de-a lungul anilor multe motive de bucurie pe care ni le putem aminti cu plăcere. Cel puţin mie.

Al treilea a fost S. Domnul S. Mi-am respectat întotdeauna şefii. Am crescut într-o vreme în care respectul te îndemna să te adresezi cu “domnule” persoanelor mai în vârstă sau celor care merita respect. Am ţinut la V. S., primul meu patron adevărat, şi l-am respectat pentru faptul că a fost întotdeauna un tip corect. Un gentleman sârb care ar putea avea oricând loc într-un club tradiţional englez. Am ţinut şi l-am respectat şi pe C.B., pe care niciodată nu am putut să-l apelez pe numele mic, aşa cum făceau toti cei din jur, deşi la un moment dat cred că-i eram printre cei mai apropiaţi. Un om care cerea de la el însuşi de doua ori mai mult decât de la ceilalţi. Îl respect şi pe actualul şef, un om cu o energie, un feeling şi o viziune care dezarmează pe oricine. Un adevărat “free-thinker”. Dar cel mai apropiat emoţional am fost de S. Probabil şi din cauză că am lucrat împreună într-un context în care de cele mai multe ori lumea ne lua în râs, chestie care ne-a ambiţionat foarte tare. Acum, toţi cei care râdeau atunci sau ne credeau nebuni se uită cu respect la business-ul lansat atunci. Era sfârşitul verii. Anul 2001. Un fost coleg de la compania unde lucrasem înainte mă suna ca să-mi propună un job la un business pe care îl va lansa un personaj de care auzisem până atunci numai bancuri. Fostul meu coleg era director executiv şi avea nevoie de un om pe pozitia mea. Eram pe liber deja de mai mult de un an, reîncărcându-mi bateriile descărcate aproape complet de cei doi ani şi jumătate la jobul anterior. După vreo doua-trei săptămâni şi telefoane, într-o după-amiază fierbinte de sfârşit de august, am luat un taxi şi m-am îndreptat spre viitorul sediu, într-un cartier mărginaş al Bucureştiului unde nu mai călcasem niciodată.
Când am coborât din taxi în faţa clădirii ceauşiste care până în 1989 era o fostă cantină destinată zecilor de mii de muncitori de pe platforma industrială din apropiere, primul meu impuls a fost sa-l sun pe fostul coleg să-i spun că a intervenit ceva şi nu mai pot să ajung. Jur. Totuşi am urcat la etajul întâi, mai mult de curiozitate decât ca să am o discuţie de angajare. Iar acolo era un mare spaţiu gol. Un şantier în care zeci de muncitori alergau încolo şi încoace cu baloţi de izolaţie fonică, cu teancuri de pătrate de tavan fals, cu rame de termopan, găleţi de vopsea, role de cablu electric. Colegul meu împărţea acelaşi birou cu patronul, singurul spaţiu cât de cât amenajat, undeva în stânga intrării. Un birou mic fără geamuri, înghesuit cu box-uri de materiale. După ce am stat puţin de vorbă despre planurile pe care le făcuseră, ideile pe care le aveau sau mai aveau nevoie, colegul meu l-a chemat pe S ca să mă prezinte. Şi-a făcut apariţia după câteva minute. Un tip cu figură de familist convins, de statură medie, cu părul creţ incărunţit, nişte ochelari cu rame metalice ca de profesor, cu o cămaşă cu manecă scurtă gri şi cravată gri de mătase. Când l-am văzut prima oară l-am asociat pe moment cu prototipul clasic al întreprinzătorului provincial, cu un aer ambiţios şi voinţa de a merge până-n pânzele albe pentru a-şi realiza visele. Am apreciat întotdeauna la S voinţa şi convingerea în puterile sale. Nu i-am apreciat în schimb caracterul schimbător şi capricios, uneori de-a dreptul răutăcios. Primul său gest a fost de-a dreptul teatral. M-a măsurat din cap până-n picioare (sandale albastre, pantaloni şi cămaşă de in, ochelari de soare) şi i-a spus fostului meu coleg “Nu vezi măi J că ăsta e prea scump pentru noi?”. Primul impuls a fost să-i salut şi să mă plec. Aveam să mă prind mai încolo, când l-am cunoscut mai bine, că ăsta-i felul său de a şoca prin supralicitare. Neavând o statură prin care să se impună celorlalţi, a adoptat o atitudine ofensivă cu care de cele mai multe ori a ieşit câştigător. La început nu-mi plăcea şi nu mă plăcea, luându-ne ceva timp să înţelegem că aveam aproape aceeasi imagine asupra a ceea ce trebuia sa devină business-ul pe care tocmai îl lansam. Am lucrat împreună vreo doi ani şi jumătate şi cred că fiecare dintre noi încă se mai mândreşte şi acum cu realizările de atunci.

Viaţa e frumoasă. Şi depinde numai de noi să o facem aşa. Şi mai pot spune că de-a lungul vremii am ajuns la o concluzie: În viaţa noastră întră oameni care ne iubesc şi pe care-i iubim, de care ne leagă sentimente şi empatie. Dar fiecare are drumul său şi nu trebuie să blamăm pe nimeni dacă la un moment dat ies, toţi suntem într-o continuă schimbare. În urmă rămân numai amintirile plăcute şi speranţa că, aşa cum noi le iertăm greşelile, vor putea să le ierte şi ei pe ale noastre. Şi să mergem înainte, spre alţi oameni pe care să-i iubim. Şi care să ne iubească.

Teodora. Dupa o săptămână.

Sambătă m-am înfiinţat la ora deschiderii în acelaşi club. Cum toate mesele erau rezervate, am stat de-o parte căutându-i ochii. La un moment dat m-a apucat teama, gândindu-mă că exista posibilitatea să nu o recunosc. Ce de rahat aş fi! Sper că nu e cazul. Oricum, pe la 1 am plecat să o văd pe soră-mea care se întorcea de la Cotnari. Fusese cu gaşca ei de la Club du Vin. Jmekera.

Dar revin şi sâmbăta viitoare.

Madonna. Budva, Muntenegru.

Martea trecuta am fost impreuna cu Giole cu treaba in Podgorica, capitala tanarului stat Muntenegru. Am ajuns dupa un drum obositor in care am am plecat cu Tarom-ul de la Bucuresti la Timisoara, de acolo ne-am urcat impreuna cu Bogdan in masina sa pana la Belgrad, urmand ca ultima etapa pana la Podgorica sa mergem cu Montenegro Airlines.

Serbia de azi este un amestec in care peisajul variaza de la Romania anilor 1994-1995 la Romania zilelor noastre. Este evident ca politica anilor ‘90 i-a tinut in loc dar deschiderea din ultima vreme ii ajuta sa recupereze rapid avand deja o infrastructura si un mediu de afaceri de la sfarsitul anilor ‘80 cand fosta Yugoslavie era departe in fata Romaniei. Tin minte ca pe vremea aceea, multi cunoscuti din vestul Olteniei sau Banat plecau vara la stransul recoltei la sarbi si primeau 800-1000 de marci germane pe luna, in afara de casa si masa.

Un alt lucru care-ti sare in ochi e faptul ca pe orice masina pe care o vezi pe strada vezi un sticker “SRB”, initiala statului ramas dupa destramarea fostei federatii. Asta denota, cel putin mie, un puternic sentiment national pe care nu cred ca l-am sesizat niciodata in Romania.
Belgradul e un oras fantastic, in care comunismul nu a distrus orasul vechi, majoritatea strazilor din centrul istoric fiind locuri de trafic pietonal, cu magazine, baruri si restaurante. Dupa cum imi spunea un prieten de acolo, au si ei un fel de Beller al lor, cu cafenele si fete papusele, pe care il numesc “Silicon Valley 2″.

Trecand peste detaliile cu aeroport, avion si iar aeroport, ajungem in Podgorica. Seara. Ma rog, acolo ne asteptau colegii de acolo care ne-au dus la masa si apoi la hotel.

Miercuri dimineata, dupa micul dejun, mergem impreuna la birou. Toata lumea vorbeste acolo despre un singur lucru: maine seara e concertul Madonnei la Budva, o localitate aflata pe coasta Adriaticei, la 65km de Podgorica (atunci am inteles de ce nu se gaseau bilete de avion pe rutele intermediare Bucuresti-Viena-Podgorica sau Bucuresti-Budapesta-Podgorica). Oameni buni, am venit sa facem treaba nu sa batem campii cu Madonna a voastra! Trecem si peste work si ajungem dupa-amiaza unde hotaram ca daca tot nu avem ce naiba face maine seara din pricina ca toti merg la concert, atunci hai naiba sa luam si noi bilete. Sunt cu 35 EURO sau cu 75 EURO. Giole merge cu Marija la sediul bancii-sponsor si ia doua bilete de 35 EURO. Apoi Ivan, care oricum mergea sa ia bilete de autocar pana acolo, ne ia si noua. 7 EURO bucata. Bogdan nu merge, vrea sa doarma mai devreme pentru ca a doua zi trebuie sa conduca de la Belgrad la Timisoara si vrea sa fie odihnit. Plus, vrea sa-si aloce seara cumparaturilor, saptamana urmatoare fiind ziua bunicului sau.

Ziua de joi ne-o petrecem iarasi cu treaba si stabilim sa ne vedem la 16:40 in fata bisericii din apropiere, locul de unde vor pleca cele 12 autocare ale firmei de la care am luat bilete. Zis si facut, mancam, mergem la hotel sa ne schimbam in ceva mai lejer si sa ne luam jachetele, infiintandu-ne la 16:30 in locul respectiv.

Autocarele stau aliniate langa trotuar intr-un sir de cateva sute de metrii. Oameni prevazatori, organizatorii au marcat fiecare bilet cu numarul masinii si fiecare are in parbriz numere de la 1 la 12. Ajungem intr-un Mercedes (nr 9) nu foarte mare care arata cam vechi dar inauntru se cunoaste ca a fost modernizat. Fiecare fotoliu are deasupra lampa de carte, aer conditionat si un difuzor. Exact ca in avion, in plus difuzorul. Se face ora 17:00 cand e programata plecarea si pornim. Sirul de autocare se misca precum un sarpe urias pe strazile orasului pana ajungem la un sens giratoriu unde intram pe drumul spre Budva facandu-ne locin matul urias de masini si autocare.

Parcurgem un drum serpuit printre munti, bara la bara. Dupa doua ore si jumatate si 60 de kilometri ajungem pe creasta muntelui de unde se coboara pe serpentine pana la oraselul situat la nivelul marii. A inceput sa ploua usor si s-a lasat amurgul. Mergem in coloana cu 5-10 kilometri pe ora si ne izbeste o priveliste din care, pe langa minunata imagine a marii, cea mai evidenta parte este sirul de kilometri intregi de masini si autocare. Multe. Kilometri de stopuri rosii. In urmatoarea jumatate de ora parcurgem o suta sau doua de metri. In autocar, toata lumea fojgaie pe scaune si se gandeste ca in ritmul asta este posibil sa pierdem concertul. Dupa inca 10-15 minute hotaram sa ne dam jos si sa parcurgem “na peške” ultimii 6,2 kilometri (cel putin asa apare pe GPS-ul din telefonul lui Giole). Adica pe jos, in limba lor.

Strada arata cam ca cele din orasele de pe Coasta de Azur, restaurante si magazine aliniate si pe stanga si pe dreapta. Trotuarele nu fac fata, probabil nu suntem singurii care am coborat din masini. Trecem pe strada printre masini incinse ale caror motoare s-au supraincalzit stand pe loc. Masini cu numere de Muntenegru, Serbia, Croatia, Slovenia, Albania, Bulgaria, Macedonia (la plecare am vazut si un Logan cu numar de Bucuresti). Miroase puternic a ambreiaj. Trecem pe langa o coloana oficiala blocata in trafic. Sta pe loc. Limuzinele isi agita fara rezultat sirenele si girofarurile. Sveto zice ca e presedintele tarii. Dupa inca doua sute de metri ajungem din urma inca o coloana de limuzine cu girofar. De data asta e premierul. Giole rade zicand ca daca se intampla la noi probabil sepepistii coborau din masini cu mana pe pistol. Mai in fata un convoi de cinci Hummer-e. Toate apartin unei firme rusesti de paza si protectie.

Drumul nu e plat, luand forma reliefului stancos. Urcam o panta, apoi coboram. Apoi inca una. Iar coboram. Ajungem la un tunel. Pare mic dar dupa prima suta de metri tot nu se vede capatul. Bineinteles, tunelul nu este luminat. Multimea trece pe margini. Mergem pe orbecaite dincauza ca traficul este oprit prin tunel, coloana luand-o pe alta parte. Bineinteles, ca si la noi, mai scapa cate o masina, vreun cunoscut al politistului care devia traficul sau doar un moment de neatentie din parte sa. Ca acasa. Bineinteles, masinile sau motocicletele care trec pe langa noi prin tunel tureaza motoarele la maxim starnind urletele multimii din tunel. Multimea face ca o galerie la un meci de fotbal, cantand. Svetozar imi spune ca sunt probabil o gasca de cartier. Zbiara dintoti rarunchii: “S-o F*tem pe Madonna”.

Toti suntem obositi si transpirati din cauza mersului. Mergem in ritm de mars. Dupa 4-5 kilometri genunchiul meu drept simte lipsa ligamentului incrucisat rupt. Ma gandesc doar la ce febra musculara o sa am zilele urmatoare. Trecem de ultima curba si de pe colina se vede o panorama extraordinara. In dreapta, intre munte si mare e un camp de vreun kilometru pe doi. Undeva la mijloc se vede spatele scenei, camioanele de echipament si parcarea VIP. Coboram panta si ajungem la locul de unde gardurile te dirijeaza pe un drum cu pietris pana la punctele de control de bilete. Vreo jumatate de kilometru. De acolo ne trimit inca vreo 300 de metri la portile pentru bilete de 35 de euro. Mergem. Biletele la control. Ok. Intram. Madonna tocmai termina prima melodie.

Concertul e misto, nebuna danseaza in continu. Uneori da impresia de play-back. Cred ca are un pozitiv pe background si sunetistul ii ridica calea la microfon numai intre versuri, ca sa strige “Hello Budva, I Love You Budva!”. La alte melodii se simte ca le zice live. La un moment dat aduce o trupa de tigani sarbi cu care canta impreuna. Multimea exclama si se agita. Ecranele au un montaj super misto si suplinesc distanta de scena, aratand-o pe ea si pe dansatorii ei (Oficial anuntasera 60.000 de bilete, cu o saptamana mai erau 1.000 iar cand am cumparat noi ziceau ca mai sunt 5.000. La intrare erau 4-5 ghisee unde se mai vindeau inca. I-au rupt pe speculanti, pe cei cativa care nu mai stiau cum sa scape de stoc). Madonna incearca sa starneasca multimea si reuseste. Oamenii se agita si un camp intreg de capete danseaza pe ritm. Apoi incearca sa-i faca sa cante. Si canta ea un vers, publicul un vers. Doar ca publicul care canta e cam rar. Oamenii nu-i stiu versurile. Mai incearca o data. Si inc-o data. Subtire. Si se enerveaza, trecand la alta melodie. Dupa o ora jumate, la sfarsitul ultimei melodii, un “GAME OVER” apare pe ecrane si lumea incepe sa tipe si sa aplaude sperand un bis. Nema. In doua minute elicopterul care o transporta decoleaza de undeva din spate. Asta a fost tot.

Cei 7-8 cati eram mergem de mana spre iesire ca sa nu ne pierdem. Odata cu noi, alti 60.000. Apucam sa iesim din perimetru pana la drumul de pietris. Om langa om. Speram ca trecem repede de aglomeratie dar ne petrecem urmatoarea ora mergand ca pinguinii. Toti cei 600-700 de metri pana in drumul principal. Oameni in stanga, oameni in dreapta, oameni in fata, oameni in spate. Facem cate un pas pe minut. Din 3 in 3 stam. Cei din spate imping, cei din stanga imping, cei din dreapta imping. Doar cei din fata nu imping. Ei stau. Pasim nenatural, trebuind sa facem fata fortelor din multime. Nici nu poti sa stai intr-o pozitie fireasca. Caraghios si foarte obositor.

Cand in sfarsit ajungem in drumul principal, Svetozar il suna pe soferul autocarului ca sa vada incotro trebuie sa mergem. Omul spune ca trebuie sa facem stanga si il gasim dupa benzinarie. Benzinaria se vede la vreo 200 de metri si ne bucuram ca o sa scapam repede. Ajungem in speranta ca o sa putem face pipi dar coada de la buda ne sterge bucuria de pe fata. Puhoi. In apropiere se vad autocare dar niciunil Nokic Company. Mai sunam o data. Ok, sa mergem inainte spre Kotor si o sa le vedem pe dreapta. Dupa un kilometru simteam ca ne intra os in os. Mai avem un kilometru. Pe sosea masini bara la bara cu motorul pornit. Din nou miroase a motor incins si ambreiaj. Pe stanga si pe dreapta, pe camp, o multime de masini care asteapta sa se miste coloana si sa elibereze strada. Toata lumea stalinistita si asteapta. Nici un “Te f*t in gura” sau “Du-te ma-n p**a mea” ca la noi. Straniu.

Ajungem in sfarsit la o parcare. E ora 1:20. In spate se vad si autocarele noastre. Rupti de oboseala ne asezam pe locurile noastre. Soferul apare in 10 minute si ne spune ca estimeaza plecarea pe la 3-4 dimineata. Ne ofera din parea firmei cate o bere. Sau doua, are destula. Ne gandim doar ca daca facem trei ore pana in Podgorica, o sa fim la limita cu avionul spre Belgrad care decoleaza la 8:00. Giole rade. Poate ramanem naiba pe-aici pana luni.

Intr-un final, pe la 2:30 plecam. Cardul de masini si autocare reia traseul de sarpe. Parca am fi un tren imens. Ne ia somnul si ne trezim cand se face liniste. Autocarele s-au aliniat iarasi in fata bisericii, langa trotuar. Coboram obositi dar avem energie. Parca am fost intr-o excursie cu scoala.