medaru. mircea medaru

Martea trecuta am fost impreuna cu Giole cu treaba in Podgorica, capitala tanarului stat Muntenegru. Am ajuns dupa un drum obositor in care am am plecat cu Tarom-ul de la Bucuresti la Timisoara, de acolo ne-am urcat impreuna cu Bogdan in masina sa pana la Belgrad, urmand ca ultima etapa pana la Podgorica sa mergem cu Montenegro Airlines.

Serbia de azi este un amestec in care peisajul variaza de la Romania anilor 1994-1995 la Romania zilelor noastre. Este evident ca politica anilor ‘90 i-a tinut in loc dar deschiderea din ultima vreme ii ajuta sa recupereze rapid avand deja o infrastructura si un mediu de afaceri de la sfarsitul anilor ‘80 cand fosta Yugoslavie era departe in fata Romaniei. Tin minte ca pe vremea aceea, multi cunoscuti din vestul Olteniei sau Banat plecau vara la stransul recoltei la sarbi si primeau 800-1000 de marci germane pe luna, in afara de casa si masa.

Un alt lucru care-ti sare in ochi e faptul ca pe orice masina pe care o vezi pe strada vezi un sticker “SRB”, initiala statului ramas dupa destramarea fostei federatii. Asta denota, cel putin mie, un puternic sentiment national pe care nu cred ca l-am sesizat niciodata in Romania.
Belgradul e un oras fantastic, in care comunismul nu a distrus orasul vechi, majoritatea strazilor din centrul istoric fiind locuri de trafic pietonal, cu magazine, baruri si restaurante. Dupa cum imi spunea un prieten de acolo, au si ei un fel de Beller al lor, cu cafenele si fete papusele, pe care il numesc “Silicon Valley 2″.

Trecand peste detaliile cu aeroport, avion si iar aeroport, ajungem in Podgorica. Seara. Ma rog, acolo ne asteptau colegii de acolo care ne-au dus la masa si apoi la hotel.

Miercuri dimineata, dupa micul dejun, mergem impreuna la birou. Toata lumea vorbeste acolo despre un singur lucru: maine seara e concertul Madonnei la Budva, o localitate aflata pe coasta Adriaticei, la 65km de Podgorica (atunci am inteles de ce nu se gaseau bilete de avion pe rutele intermediare Bucuresti-Viena-Podgorica sau Bucuresti-Budapesta-Podgorica). Oameni buni, am venit sa facem treaba nu sa batem campii cu Madonna a voastra! Trecem si peste work si ajungem dupa-amiaza unde hotaram ca daca tot nu avem ce naiba face maine seara din pricina ca toti merg la concert, atunci hai naiba sa luam si noi bilete. Sunt cu 35 EURO sau cu 75 EURO. Giole merge cu Marija la sediul bancii-sponsor si ia doua bilete de 35 EURO. Apoi Ivan, care oricum mergea sa ia bilete de autocar pana acolo, ne ia si noua. 7 EURO bucata. Bogdan nu merge, vrea sa doarma mai devreme pentru ca a doua zi trebuie sa conduca de la Belgrad la Timisoara si vrea sa fie odihnit. Plus, vrea sa-si aloce seara cumparaturilor, saptamana urmatoare fiind ziua bunicului sau.

Ziua de joi ne-o petrecem iarasi cu treaba si stabilim sa ne vedem la 16:40 in fata bisericii din apropiere, locul de unde vor pleca cele 12 autocare ale firmei de la care am luat bilete. Zis si facut, mancam, mergem la hotel sa ne schimbam in ceva mai lejer si sa ne luam jachetele, infiintandu-ne la 16:30 in locul respectiv.

Autocarele stau aliniate langa trotuar intr-un sir de cateva sute de metrii. Oameni prevazatori, organizatorii au marcat fiecare bilet cu numarul masinii si fiecare are in parbriz numere de la 1 la 12. Ajungem intr-un Mercedes (nr 9) nu foarte mare care arata cam vechi dar inauntru se cunoaste ca a fost modernizat. Fiecare fotoliu are deasupra lampa de carte, aer conditionat si un difuzor. Exact ca in avion, in plus difuzorul. Se face ora 17:00 cand e programata plecarea si pornim. Sirul de autocare se misca precum un sarpe urias pe strazile orasului pana ajungem la un sens giratoriu unde intram pe drumul spre Budva facandu-ne locin matul urias de masini si autocare.

Parcurgem un drum serpuit printre munti, bara la bara. Dupa doua ore si jumatate si 60 de kilometri ajungem pe creasta muntelui de unde se coboara pe serpentine pana la oraselul situat la nivelul marii. A inceput sa ploua usor si s-a lasat amurgul. Mergem in coloana cu 5-10 kilometri pe ora si ne izbeste o priveliste din care, pe langa minunata imagine a marii, cea mai evidenta parte este sirul de kilometri intregi de masini si autocare. Multe. Kilometri de stopuri rosii. In urmatoarea jumatate de ora parcurgem o suta sau doua de metri. In autocar, toata lumea fojgaie pe scaune si se gandeste ca in ritmul asta este posibil sa pierdem concertul. Dupa inca 10-15 minute hotaram sa ne dam jos si sa parcurgem “na peške” ultimii 6,2 kilometri (cel putin asa apare pe GPS-ul din telefonul lui Giole). Adica pe jos, in limba lor.

Strada arata cam ca cele din orasele de pe Coasta de Azur, restaurante si magazine aliniate si pe stanga si pe dreapta. Trotuarele nu fac fata, probabil nu suntem singurii care am coborat din masini. Trecem pe strada printre masini incinse ale caror motoare s-au supraincalzit stand pe loc. Masini cu numere de Muntenegru, Serbia, Croatia, Slovenia, Albania, Bulgaria, Macedonia (la plecare am vazut si un Logan cu numar de Bucuresti). Miroase puternic a ambreiaj. Trecem pe langa o coloana oficiala blocata in trafic. Sta pe loc. Limuzinele isi agita fara rezultat sirenele si girofarurile. Sveto zice ca e presedintele tarii. Dupa inca doua sute de metri ajungem din urma inca o coloana de limuzine cu girofar. De data asta e premierul. Giole rade zicand ca daca se intampla la noi probabil sepepistii coborau din masini cu mana pe pistol. Mai in fata un convoi de cinci Hummer-e. Toate apartin unei firme rusesti de paza si protectie.

Drumul nu e plat, luand forma reliefului stancos. Urcam o panta, apoi coboram. Apoi inca una. Iar coboram. Ajungem la un tunel. Pare mic dar dupa prima suta de metri tot nu se vede capatul. Bineinteles, tunelul nu este luminat. Multimea trece pe margini. Mergem pe orbecaite dincauza ca traficul este oprit prin tunel, coloana luand-o pe alta parte. Bineinteles, ca si la noi, mai scapa cate o masina, vreun cunoscut al politistului care devia traficul sau doar un moment de neatentie din parte sa. Ca acasa. Bineinteles, masinile sau motocicletele care trec pe langa noi prin tunel tureaza motoarele la maxim starnind urletele multimii din tunel. Multimea face ca o galerie la un meci de fotbal, cantand. Svetozar imi spune ca sunt probabil o gasca de cartier. Zbiara dintoti rarunchii: “S-o F*tem pe Madonna”.

Toti suntem obositi si transpirati din cauza mersului. Mergem in ritm de mars. Dupa 4-5 kilometri genunchiul meu drept simte lipsa ligamentului incrucisat rupt. Ma gandesc doar la ce febra musculara o sa am zilele urmatoare. Trecem de ultima curba si de pe colina se vede o panorama extraordinara. In dreapta, intre munte si mare e un camp de vreun kilometru pe doi. Undeva la mijloc se vede spatele scenei, camioanele de echipament si parcarea VIP. Coboram panta si ajungem la locul de unde gardurile te dirijeaza pe un drum cu pietris pana la punctele de control de bilete. Vreo jumatate de kilometru. De acolo ne trimit inca vreo 300 de metri la portile pentru bilete de 35 de euro. Mergem. Biletele la control. Ok. Intram. Madonna tocmai termina prima melodie.

Concertul e misto, nebuna danseaza in continu. Uneori da impresia de play-back. Cred ca are un pozitiv pe background si sunetistul ii ridica calea la microfon numai intre versuri, ca sa strige “Hello Budva, I Love You Budva!”. La alte melodii se simte ca le zice live. La un moment dat aduce o trupa de tigani sarbi cu care canta impreuna. Multimea exclama si se agita. Ecranele au un montaj super misto si suplinesc distanta de scena, aratand-o pe ea si pe dansatorii ei (Oficial anuntasera 60.000 de bilete, cu o saptamana mai erau 1.000 iar cand am cumparat noi ziceau ca mai sunt 5.000. La intrare erau 4-5 ghisee unde se mai vindeau inca. I-au rupt pe speculanti, pe cei cativa care nu mai stiau cum sa scape de stoc). Madonna incearca sa starneasca multimea si reuseste. Oamenii se agita si un camp intreg de capete danseaza pe ritm. Apoi incearca sa-i faca sa cante. Si canta ea un vers, publicul un vers. Doar ca publicul care canta e cam rar. Oamenii nu-i stiu versurile. Mai incearca o data. Si inc-o data. Subtire. Si se enerveaza, trecand la alta melodie. Dupa o ora jumate, la sfarsitul ultimei melodii, un “GAME OVER” apare pe ecrane si lumea incepe sa tipe si sa aplaude sperand un bis. Nema. In doua minute elicopterul care o transporta decoleaza de undeva din spate. Asta a fost tot.

Cei 7-8 cati eram mergem de mana spre iesire ca sa nu ne pierdem. Odata cu noi, alti 60.000. Apucam sa iesim din perimetru pana la drumul de pietris. Om langa om. Speram ca trecem repede de aglomeratie dar ne petrecem urmatoarea ora mergand ca pinguinii. Toti cei 600-700 de metri pana in drumul principal. Oameni in stanga, oameni in dreapta, oameni in fata, oameni in spate. Facem cate un pas pe minut. Din 3 in 3 stam. Cei din spate imping, cei din stanga imping, cei din dreapta imping. Doar cei din fata nu imping. Ei stau. Pasim nenatural, trebuind sa facem fata fortelor din multime. Nici nu poti sa stai intr-o pozitie fireasca. Caraghios si foarte obositor.

Cand in sfarsit ajungem in drumul principal, Svetozar il suna pe soferul autocarului ca sa vada incotro trebuie sa mergem. Omul spune ca trebuie sa facem stanga si il gasim dupa benzinarie. Benzinaria se vede la vreo 200 de metri si ne bucuram ca o sa scapam repede. Ajungem in speranta ca o sa putem face pipi dar coada de la buda ne sterge bucuria de pe fata. Puhoi. In apropiere se vad autocare dar niciunil Nokic Company. Mai sunam o data. Ok, sa mergem inainte spre Kotor si o sa le vedem pe dreapta. Dupa un kilometru simteam ca ne intra os in os. Mai avem un kilometru. Pe sosea masini bara la bara cu motorul pornit. Din nou miroase a motor incins si ambreiaj. Pe stanga si pe dreapta, pe camp, o multime de masini care asteapta sa se miste coloana si sa elibereze strada. Toata lumea stalinistita si asteapta. Nici un “Te f*t in gura” sau “Du-te ma-n p**a mea” ca la noi. Straniu.

Ajungem in sfarsit la o parcare. E ora 1:20. In spate se vad si autocarele noastre. Rupti de oboseala ne asezam pe locurile noastre. Soferul apare in 10 minute si ne spune ca estimeaza plecarea pe la 3-4 dimineata. Ne ofera din parea firmei cate o bere. Sau doua, are destula. Ne gandim doar ca daca facem trei ore pana in Podgorica, o sa fim la limita cu avionul spre Belgrad care decoleaza la 8:00. Giole rade. Poate ramanem naiba pe-aici pana luni.

Intr-un final, pe la 2:30 plecam. Cardul de masini si autocare reia traseul de sarpe. Parca am fi un tren imens. Ne ia somnul si ne trezim cand se face liniste. Autocarele s-au aliniat iarasi in fata bisericii, langa trotuar. Coboram obositi dar avem energie. Parca am fost intr-o excursie cu scoala.