medaru. mircea medaru

NOTĂ: N-am mai postat nimic de ceva timp, m-am împotmolit într-un text care mi se părea prea personal ca să-l postez. E de pe la începutul ultimului Octombrie. Totuşi, îi dau drumul aici ca să mă eliberez, să nu mai stau cu gândul la el şi să să scriu altele. E cam dezlânat şi neterminat dar sper că o să scuzaţi asta. E din cauza emotiilor de atunci, ma simt oarecum ca atunci cand esti in mijlocul terenului de fotbal şi te intrebi care e tuşa. Merci frumos.

Iubesc lumea. De-a lungul timpului am avut ocazia să cunosc mulţi oameni. Şi nu cred că există oameni răi. Am avut ocazia să cunosc oameni minunaţi despre care alţii spuneau că sunt mizerabili. Am cunoscut şi oameni pe care multă lume îi laudă şi care s-au purtat urât vis-a-vis de mine. E o treabă legată de chimie, de apartenenţă, de gănduri şi sentimente comune. De comunicare. Comunicăm prin vorbe, prin mirosuri, prin privire, prin limbajul trupului, prin muzica pe care o ascultăm, prin hainele cu care ne îmbrăcăm, prin felul în care ascultăm. Am observat indivizi cu figuri crunte de recuperatori sau cămătari, cu lanţuri groase la gât şi tricouri cu nume de firmă scris mare, purtându-se cu gingăşie cu copii sau iubitele lor. Am văzut oameni cu aspect rafinat, cu aer distins şi comportament stilat în societate, purtăndu-se mizerabil cu cei apropiaţi. Eu însumi am încercat de-a lungul vremii să mă port cât mai liniar, să mă fac plăcut de oamenii din jur. Unii m-au plăcut aşa cum sunt, alţii mi-au reproşat, direct sau prin intermediari, că sunt arogant şi tratez oamenii de sus. Tuturor le cer scuze pentru orice impresie neplăcută pe care le-am creat-o.

Îmi iubesc copilul, mi-am iubit tatăl, îmi iubesc sora, pe mama, pe nepotul meu, pe toţi cei care au făcut parte la un moment dat sau permanent din familia mea şi din cercul meu de apropiaţi. Îmi iubesc prietenii şi îmi iubesc colegii. Sunt minunaţi.

Totusi sunt trei oameni care mi-au marcat cursul vieţii.

Aveam cinci ani şi mergeam cu ei prin grădina botanică. Ei stăteau pe bancă, precum orice îndrăgostiţi, iar eu dădeam ture cu tricicleta. Mă fermeca cu toate explicaţiile pe care mi le dădea, cu răbdarea cu care se juca cu mine, cu glumele si cu bunătatea. Îmi amintesc şi acum cum eram odată prin centrul orasului şi am trecut pe langă o tarabă cu lozuri. A luat unul de 3 lei şi m-a pus pe mine să aleg. Am câştigat 100 de lei cu care m-a dus la un magazin de jucării şi mi-a cumpărat un camion. Mi-a fost model de-a lungul copilăriei mele. Anii au trecut şi s-a pierdut în valurile schimbării de după aglomeraţia din decembrie. Nu am vorbit de mult timp dar încă rememorez momentele minunate petrecute împreună în copilărie. Îmi pare rău că viaţa ne-a dus pe drumuri diferite, mă simţeam foarte bine când ştiam că e în apropiere.

Apoi a fost ea, A. Am venit la facultate în Bucureşti mai mult ca să scap de imaginea care mă obseda in adolescenţă. Băiatul domnului M. Orgoliul meu suferea enorm, simţeam nevoia sa plec din oraşul natal ca să pot să devin eu însumi domnul M. Prin propriile mele mijloace. Am picat la stat cu 20 de sutimi sub nota ultimului admis din cauza geografiei pe care o uram şi nu puteam cu nici un chip să o înţeleg. Am luat 9 si ceva la matematică şi cinci la geografie. De ce dracu trebuie să ţin eu minte unde sunt bazinele carbonifere, câmpurile petroliere sau zăcămintele de minerale? Am venit la o facultate particulară în Bucureşti şi m-am înscris la examen. Oamenii mi-au vazut adeverinţa cu notele de la stat şi mi-au spus ca pot să le echivaleze, astfel încât nu mai trebuie să dau examen. Am plecat înapoi acasă la ai mei, ca sa mai stau şi eu cu ei până începe scoala. Am revenit la începerea cursurilor. În prima zi de şcoală, mă apropiam de clădirea în care urma să avem cursurile şi vederea mi-a fost atrasă de un grup gălăgios care stătea la intrare şi făcea mişto de cei care treceau pe lângă ei. Am remarcat că lidera era o fată gălăgioasă, îmbrăcată cu nişte blugi strâmţi, cu o vipuşcă lată multicoloră . Avea părul strâns în creştet într-o coadă de cal şi o geacă de piele. Râdea. Din grup se mai remarcau o fată cu părul albastru şi prietenul său, care avea să-mi devină tovarăş de nebunii în următorii ani. Kinderu. Nu mai ştiu nimic de el de foarte mult timp, sper să fie bine.
Primele zile au trecut mai mult în organizare şi în stabilirea sălilor şi a orarului de cursuri şi seminarii. O alegere firească a fost stabilirea şefului de grupă. Fata cu vipuşcă, lideră innăscuta în orice mediu şi împrejurare. În general am fost şi sunt o fire mai retrasă aşa că prima dată când am vorbit mai mult avea să fie după o săptămână când, ca un lider adevărat, în pauza de două ore dintre două seminarii, la intrebarea unuia dacă mai ramanem sau ar fi cazul să mergem la o cofetărie să bem o cafea (încă nu erau cafenele pe vremea aia), s-a oferit să ne invite acasă la ea să ne uităm la filme pe video. Cum era anul 1991 şi un video era încă la mare preţ, toţi au fost entuziasmaţi de ofertă. Am mers la ea şi cei douazeci şi ceva de oameni au ocupat sufrageria, care pe canapele şi fotolii, care pe covor. Am stat aproape toţi de pe la prânz până seara tarziu, uitându-ne la Commando, Rambo, Cobra &co. După ce a început primul film ea a plecat la bucătărie să facă multă-multă cafea. Văzusem filmul aşa că m-am dus după ea şi m-am oferit să o ajut. Şi a fost începutul unei minunate prietenii. Pe care mai târziu am considerat amândoi că o putem transforma într-o relaţie mai intensă, atât de intensă încât ne-a consumat pe amândoi parcă prea repede. Prietenie care a durat mulţi ani şi pe care am stricat-o amândoi din orgoliu şi nevoia de a-i demonstra celuilalt lucruri ce nu contează. Prietenie care ne-a adus de-a lungul anilor multe motive de bucurie pe care ni le putem aminti cu plăcere. Cel puţin mie.

Al treilea a fost S. Domnul S. Mi-am respectat întotdeauna şefii. Am crescut într-o vreme în care respectul te îndemna să te adresezi cu “domnule” persoanelor mai în vârstă sau celor care merita respect. Am ţinut la V. S., primul meu patron adevărat, şi l-am respectat pentru faptul că a fost întotdeauna un tip corect. Un gentleman sârb care ar putea avea oricând loc într-un club tradiţional englez. Am ţinut şi l-am respectat şi pe C.B., pe care niciodată nu am putut să-l apelez pe numele mic, aşa cum făceau toti cei din jur, deşi la un moment dat cred că-i eram printre cei mai apropiaţi. Un om care cerea de la el însuşi de doua ori mai mult decât de la ceilalţi. Îl respect şi pe actualul şef, un om cu o energie, un feeling şi o viziune care dezarmează pe oricine. Un adevărat “free-thinker”. Dar cel mai apropiat emoţional am fost de S. Probabil şi din cauză că am lucrat împreună într-un context în care de cele mai multe ori lumea ne lua în râs, chestie care ne-a ambiţionat foarte tare. Acum, toţi cei care râdeau atunci sau ne credeau nebuni se uită cu respect la business-ul lansat atunci. Era sfârşitul verii. Anul 2001. Un fost coleg de la compania unde lucrasem înainte mă suna ca să-mi propună un job la un business pe care îl va lansa un personaj de care auzisem până atunci numai bancuri. Fostul meu coleg era director executiv şi avea nevoie de un om pe pozitia mea. Eram pe liber deja de mai mult de un an, reîncărcându-mi bateriile descărcate aproape complet de cei doi ani şi jumătate la jobul anterior. După vreo doua-trei săptămâni şi telefoane, într-o după-amiază fierbinte de sfârşit de august, am luat un taxi şi m-am îndreptat spre viitorul sediu, într-un cartier mărginaş al Bucureştiului unde nu mai călcasem niciodată.
Când am coborât din taxi în faţa clădirii ceauşiste care până în 1989 era o fostă cantină destinată zecilor de mii de muncitori de pe platforma industrială din apropiere, primul meu impuls a fost sa-l sun pe fostul coleg să-i spun că a intervenit ceva şi nu mai pot să ajung. Jur. Totuşi am urcat la etajul întâi, mai mult de curiozitate decât ca să am o discuţie de angajare. Iar acolo era un mare spaţiu gol. Un şantier în care zeci de muncitori alergau încolo şi încoace cu baloţi de izolaţie fonică, cu teancuri de pătrate de tavan fals, cu rame de termopan, găleţi de vopsea, role de cablu electric. Colegul meu împărţea acelaşi birou cu patronul, singurul spaţiu cât de cât amenajat, undeva în stânga intrării. Un birou mic fără geamuri, înghesuit cu box-uri de materiale. După ce am stat puţin de vorbă despre planurile pe care le făcuseră, ideile pe care le aveau sau mai aveau nevoie, colegul meu l-a chemat pe S ca să mă prezinte. Şi-a făcut apariţia după câteva minute. Un tip cu figură de familist convins, de statură medie, cu părul creţ incărunţit, nişte ochelari cu rame metalice ca de profesor, cu o cămaşă cu manecă scurtă gri şi cravată gri de mătase. Când l-am văzut prima oară l-am asociat pe moment cu prototipul clasic al întreprinzătorului provincial, cu un aer ambiţios şi voinţa de a merge până-n pânzele albe pentru a-şi realiza visele. Am apreciat întotdeauna la S voinţa şi convingerea în puterile sale. Nu i-am apreciat în schimb caracterul schimbător şi capricios, uneori de-a dreptul răutăcios. Primul său gest a fost de-a dreptul teatral. M-a măsurat din cap până-n picioare (sandale albastre, pantaloni şi cămaşă de in, ochelari de soare) şi i-a spus fostului meu coleg “Nu vezi măi J că ăsta e prea scump pentru noi?”. Primul impuls a fost să-i salut şi să mă plec. Aveam să mă prind mai încolo, când l-am cunoscut mai bine, că ăsta-i felul său de a şoca prin supralicitare. Neavând o statură prin care să se impună celorlalţi, a adoptat o atitudine ofensivă cu care de cele mai multe ori a ieşit câştigător. La început nu-mi plăcea şi nu mă plăcea, luându-ne ceva timp să înţelegem că aveam aproape aceeasi imagine asupra a ceea ce trebuia sa devină business-ul pe care tocmai îl lansam. Am lucrat împreună vreo doi ani şi jumătate şi cred că fiecare dintre noi încă se mai mândreşte şi acum cu realizările de atunci.

Viaţa e frumoasă. Şi depinde numai de noi să o facem aşa. Şi mai pot spune că de-a lungul vremii am ajuns la o concluzie: În viaţa noastră întră oameni care ne iubesc şi pe care-i iubim, de care ne leagă sentimente şi empatie. Dar fiecare are drumul său şi nu trebuie să blamăm pe nimeni dacă la un moment dat ies, toţi suntem într-o continuă schimbare. În urmă rămân numai amintirile plăcute şi speranţa că, aşa cum noi le iertăm greşelile, vor putea să le ierte şi ei pe ale noastre. Şi să mergem înainte, spre alţi oameni pe care să-i iubim. Şi care să ne iubească.