medaru. mircea medaru

Da, dacă e să fie cinstit cu el însuşi, trebuie să admită acest adevăr. Că l-a prins flama. L-a prins rău de tot. Se stăduieşte să ascundă cât de cât chestia asta de teama ridicolului. Posibilitatea unui moment penibil, cum ar zice Houellebecq. Totul a început uşor-uşor, cu discuţii neutre, ajungând destul de repede la subiecte comune. Au acelaşi aer retras, uşor trist, de indivizi pe care nu ţi-i poţi face uşor prieteni. Trebuie să vadă mai întâi ce hram porţi. Probabil asta se datorează caracterului lor uşor introvertit şi unor experienţe mai puţin fericite cu oamenii care le-au populat viaţa la un moment dat. Şi dacă-i întrebi, probabil ar spune că au mai mult cunoştinţe. Cu siguranţă pe prieteni şi-i numără pe degetele de la mână. În mod excepţional mai adaugă unul-doi. În afară de aerul retras, mai au ceva în comun. S-ar putea spune despre ei că au o anumită distincţie. Sunt genul ăla de oameni care şi pe plajă sunt salutaţi cu “Bună ziua”. La ea distincţia e şi mai pronunţată, este o femeie rafinată, elegantă chiar şi în blugi şi tricou. Probabil că se discută despre ei că sunt plini de fiţe. Au mai descoperit şi că au senzaţii comune. Că nu-şi găsesc locul în mulţime, că îi oboseşte vorbăria goală. Că nu se pot obişnui cu micile răutăţi gratuite pe care le fac oamenii. Că indiferent cât de mult s-ar strădui, nu pot să scuze neseriozitatea unora, chiar şi când nu-i afectează direct. Că uneori se plictisesc de rutină şi ar lăsa biroul ca să plece. La o cafea, la plimbare prin parc dacă e soare. Amândoi iubesc soarele. Dar mai ales ar pleca în călătorii. A, da, dacă s-ar scoate la concurs un post de călător profesionist, ar fi trimis CV-urile printre primii. Şi cu siguranţă ar face-o cu multă pasiune. Au şi un loc ce pare să-i atragă pe amândoi, precum un loc geometric în jurul căruia le zboară gândurile. Un loc minunat, oraşul viitorului. Probabil va fi viitorul centru al lumii, dacă nu e deja. Mă rog, poate acum e doar a unei jumătăţi de lume, dar jumătatea care creşte cel mai repede. De la discuţii neutre au trecut la priviri furişe, curioase. El o studiază. Ştiu unul despre celălalt destul de puţine, cât au vorbit de faţă cu alţii sau i-au auzit pe cei din jur comentând. Încearcă să afle unul despre celălalt cât mai multe, să recunoască, să identifice. Caută să afle fără să devină evident. Fără indiscreţii. Ea caută răspunsuri pe care le ştie dar încearcă să le evite. Şi el aşteaptă.

În centrul Vienei este Stephansplatz, piaţa în care se află Domul Sfântului Ştefan, catedrala arhiepiscopiei romano-catolice de Viena, a 13-a cea mai înaltă catedrală din lume. Într-un colţ al pieţei este cafeteria Aida, o cafenea-cofetărie (pe firma de pe latura dinspre piaţă scrie Cafe-Konditorei, titlu care mie-mi sună a Administraţie Financiară sau vreo chestie similară). Înăuntru câteva mese de cafenea şi câteva de mâncat “la varice”. Se fumează. Comandăm cafele şi apă în engleză apoi discutăm de-ale noastre în română. Peste vreo două minute femeia care ne-a luat comanda se întoarce cu apa şi cafeaua şi zâmbind, ne spune în româneşte că mai bine vorbeam aşa de la început. Profitând de înţelegerea şi solicitudinea ei, o rog să-mi recomande ceva şi mergem împreună la vitrinele de dulciuri. Eu întreb, ea mă lămureşte. Într-o pauză în care mă holbam la nişte chestii dulci-dulci, un tip de lângă mine, care probabil ne ascultase şi pândea un prilej potrivit, îi zice “Fiţi drăguţă, vreau şi eu prăjitura cea mai scumpă şi mai bună pe care o aveţi. Pentru soţia mea”. Mă uit încă o dată la vitrină, poate nu văd eu bine, toate prăjiturile au acelaşi preţ, doi euro şaizeci. De bune nu ştiu cum sunt, nu mă mai bag la dulciuri, dar mi-au plăcut criteriile de cumpărare ale tipului, la vreo 50+ şi supraponderal, nu ştiu soţia cum era că nu m-a interesat.

Da, am şi eu o întrebare. Ăştia, bulşitătorii, de unde iau bulşit ca să ne servească? De la bulşitărie, cumva? Şi dacă da, aveţi să-mi daţi şi mie o adresă de bulşitărie, că până acum am tot făcut pe prostu’ şi continuă să-mi servească bulşituri, probabil au impresia că mă omor după ele. Ai, ce ziceţi, ştiţi voi una?