medaru. mircea medaru

Da, am şi eu o întrebare. Ăştia, bulşitătorii, de unde iau bulşit ca să ne servească? De la bulşitărie, cumva? Şi dacă da, aveţi să-mi daţi şi mie o adresă de bulşitărie, că până acum am tot făcut pe prostu’ şi continuă să-mi servească bulşituri, probabil au impresia că mă omor după ele. Ai, ce ziceţi, ştiţi voi una?

Acum căteva zile am intrat într-o farmacie. Cred că era Centrofarm. Căutam ceai de echinaceea. L-am găsit pe sub un raft după ce o farmacistă, verificându-şi expertă computerul, mi-a spus că nu are. Norocul meu că, fiind în apropiere, o colegă de-a ei a auzit “Ne pare rău dar nu mai avem” şi a întrebat-o despre ce e vorba. Şi avea, mai ales că ştia şi unde să mă ghideze ca să-l caut. L-am luat şi, în drum spre ieşire, m-am făcut că mă interesează un raft de chestii de baie, uitându-mă de fapt după o tipă care părea interesantă. Dar n-a fost. În schimb, uitându-mă mai atent la raft, am găsit o chestie trăznet. Nişte plicuri plasticate, pătrate, să zic latura de vreo zece centimetri, nemţeşti. Erau pe lângă raftul de sare de baie. Iar mie-mi place să zac în cada cu apă fierbinte şi să citesc. Nu e sare, e o pudră. Este produsă sub un brand “Dresdner Essenz” şi e foarte plăcută. O pulbere de baie cu arome şi uleiuri de plante. Şi colorate. Una e cu ienupăr şi molid şi colorează apa intr-un verde crud. Am mai luat una cu portocale şi flori de tei. Şi una cu nu mai ştiu ce şi galbenele, verde albastrui. Ca ingrediente am citit pe acolo multe chimicale. Dar mi-au plăcut tare de tot. Iar aromele intense sunt minunat de relaxante. Şi apropo, nu fac reclamă. Doar că mi-au plăcut. M-am relaxat citind dintr-una din cele patru cărti de Houellebecq pe care le-am cumpărat ieri, de curiozitate. Platforma. Îmi place. Le-am cumpărat după ce am citit un comentariu semnat artiştiromâni (am gasit un blog omonim pe wordpress.com, care-mi place), şi, culmea, la două zile după ce am citit comentariul, îmi spune şi Bogdan acelaşi lucru (cred că ăsta-i hoţoman şi a preluat-o din comentariu dar părea foarte convingător, parcă-l citise cu o zi înainte pe francez). Gata, noapte bună.

NOTĂ: N-am mai postat nimic de ceva timp, m-am împotmolit într-un text care mi se părea prea personal ca să-l postez. E de pe la începutul ultimului Octombrie. Totuşi, îi dau drumul aici ca să mă eliberez, să nu mai stau cu gândul la el şi să să scriu altele. E cam dezlânat şi neterminat dar sper că o să scuzaţi asta. E din cauza emotiilor de atunci, ma simt oarecum ca atunci cand esti in mijlocul terenului de fotbal şi te intrebi care e tuşa. Merci frumos.

Iubesc lumea. De-a lungul timpului am avut ocazia să cunosc mulţi oameni. Şi nu cred că există oameni răi. Am avut ocazia să cunosc oameni minunaţi despre care alţii spuneau că sunt mizerabili. Am cunoscut şi oameni pe care multă lume îi laudă şi care s-au purtat urât vis-a-vis de mine. E o treabă legată de chimie, de apartenenţă, de gănduri şi sentimente comune. De comunicare. Comunicăm prin vorbe, prin mirosuri, prin privire, prin limbajul trupului, prin muzica pe care o ascultăm, prin hainele cu care ne îmbrăcăm, prin felul în care ascultăm. Am observat indivizi cu figuri crunte de recuperatori sau cămătari, cu lanţuri groase la gât şi tricouri cu nume de firmă scris mare, purtându-se cu gingăşie cu copii sau iubitele lor. Am văzut oameni cu aspect rafinat, cu aer distins şi comportament stilat în societate, purtăndu-se mizerabil cu cei apropiaţi. Eu însumi am încercat de-a lungul vremii să mă port cât mai liniar, să mă fac plăcut de oamenii din jur. Unii m-au plăcut aşa cum sunt, alţii mi-au reproşat, direct sau prin intermediari, că sunt arogant şi tratez oamenii de sus. Tuturor le cer scuze pentru orice impresie neplăcută pe care le-am creat-o.

Îmi iubesc copilul, mi-am iubit tatăl, îmi iubesc sora, pe mama, pe nepotul meu, pe toţi cei care au făcut parte la un moment dat sau permanent din familia mea şi din cercul meu de apropiaţi. Îmi iubesc prietenii şi îmi iubesc colegii. Sunt minunaţi.

Totusi sunt trei oameni care mi-au marcat cursul vieţii.

Aveam cinci ani şi mergeam cu ei prin grădina botanică. Ei stăteau pe bancă, precum orice îndrăgostiţi, iar eu dădeam ture cu tricicleta. Mă fermeca cu toate explicaţiile pe care mi le dădea, cu răbdarea cu care se juca cu mine, cu glumele si cu bunătatea. Îmi amintesc şi acum cum eram odată prin centrul orasului şi am trecut pe langă o tarabă cu lozuri. A luat unul de 3 lei şi m-a pus pe mine să aleg. Am câştigat 100 de lei cu care m-a dus la un magazin de jucării şi mi-a cumpărat un camion. Mi-a fost model de-a lungul copilăriei mele. Anii au trecut şi s-a pierdut în valurile schimbării de după aglomeraţia din decembrie. Nu am vorbit de mult timp dar încă rememorez momentele minunate petrecute împreună în copilărie. Îmi pare rău că viaţa ne-a dus pe drumuri diferite, mă simţeam foarte bine când ştiam că e în apropiere.

Apoi a fost ea, A. Am venit la facultate în Bucureşti mai mult ca să scap de imaginea care mă obseda in adolescenţă. Băiatul domnului M. Orgoliul meu suferea enorm, simţeam nevoia sa plec din oraşul natal ca să pot să devin eu însumi domnul M. Prin propriile mele mijloace. Am picat la stat cu 20 de sutimi sub nota ultimului admis din cauza geografiei pe care o uram şi nu puteam cu nici un chip să o înţeleg. Am luat 9 si ceva la matematică şi cinci la geografie. De ce dracu trebuie să ţin eu minte unde sunt bazinele carbonifere, câmpurile petroliere sau zăcămintele de minerale? Am venit la o facultate particulară în Bucureşti şi m-am înscris la examen. Oamenii mi-au vazut adeverinţa cu notele de la stat şi mi-au spus ca pot să le echivaleze, astfel încât nu mai trebuie să dau examen. Am plecat înapoi acasă la ai mei, ca sa mai stau şi eu cu ei până începe scoala. Am revenit la începerea cursurilor. În prima zi de şcoală, mă apropiam de clădirea în care urma să avem cursurile şi vederea mi-a fost atrasă de un grup gălăgios care stătea la intrare şi făcea mişto de cei care treceau pe lângă ei. Am remarcat că lidera era o fată gălăgioasă, îmbrăcată cu nişte blugi strâmţi, cu o vipuşcă lată multicoloră . Avea părul strâns în creştet într-o coadă de cal şi o geacă de piele. Râdea. Din grup se mai remarcau o fată cu părul albastru şi prietenul său, care avea să-mi devină tovarăş de nebunii în următorii ani. Kinderu. Nu mai ştiu nimic de el de foarte mult timp, sper să fie bine.
Primele zile au trecut mai mult în organizare şi în stabilirea sălilor şi a orarului de cursuri şi seminarii. O alegere firească a fost stabilirea şefului de grupă. Fata cu vipuşcă, lideră innăscuta în orice mediu şi împrejurare. În general am fost şi sunt o fire mai retrasă aşa că prima dată când am vorbit mai mult avea să fie după o săptămână când, ca un lider adevărat, în pauza de două ore dintre două seminarii, la intrebarea unuia dacă mai ramanem sau ar fi cazul să mergem la o cofetărie să bem o cafea (încă nu erau cafenele pe vremea aia), s-a oferit să ne invite acasă la ea să ne uităm la filme pe video. Cum era anul 1991 şi un video era încă la mare preţ, toţi au fost entuziasmaţi de ofertă. Am mers la ea şi cei douazeci şi ceva de oameni au ocupat sufrageria, care pe canapele şi fotolii, care pe covor. Am stat aproape toţi de pe la prânz până seara tarziu, uitându-ne la Commando, Rambo, Cobra &co. După ce a început primul film ea a plecat la bucătărie să facă multă-multă cafea. Văzusem filmul aşa că m-am dus după ea şi m-am oferit să o ajut. Şi a fost începutul unei minunate prietenii. Pe care mai târziu am considerat amândoi că o putem transforma într-o relaţie mai intensă, atât de intensă încât ne-a consumat pe amândoi parcă prea repede. Prietenie care a durat mulţi ani şi pe care am stricat-o amândoi din orgoliu şi nevoia de a-i demonstra celuilalt lucruri ce nu contează. Prietenie care ne-a adus de-a lungul anilor multe motive de bucurie pe care ni le putem aminti cu plăcere. Cel puţin mie.

Al treilea a fost S. Domnul S. Mi-am respectat întotdeauna şefii. Am crescut într-o vreme în care respectul te îndemna să te adresezi cu “domnule” persoanelor mai în vârstă sau celor care merita respect. Am ţinut la V. S., primul meu patron adevărat, şi l-am respectat pentru faptul că a fost întotdeauna un tip corect. Un gentleman sârb care ar putea avea oricând loc într-un club tradiţional englez. Am ţinut şi l-am respectat şi pe C.B., pe care niciodată nu am putut să-l apelez pe numele mic, aşa cum făceau toti cei din jur, deşi la un moment dat cred că-i eram printre cei mai apropiaţi. Un om care cerea de la el însuşi de doua ori mai mult decât de la ceilalţi. Îl respect şi pe actualul şef, un om cu o energie, un feeling şi o viziune care dezarmează pe oricine. Un adevărat “free-thinker”. Dar cel mai apropiat emoţional am fost de S. Probabil şi din cauză că am lucrat împreună într-un context în care de cele mai multe ori lumea ne lua în râs, chestie care ne-a ambiţionat foarte tare. Acum, toţi cei care râdeau atunci sau ne credeau nebuni se uită cu respect la business-ul lansat atunci. Era sfârşitul verii. Anul 2001. Un fost coleg de la compania unde lucrasem înainte mă suna ca să-mi propună un job la un business pe care îl va lansa un personaj de care auzisem până atunci numai bancuri. Fostul meu coleg era director executiv şi avea nevoie de un om pe pozitia mea. Eram pe liber deja de mai mult de un an, reîncărcându-mi bateriile descărcate aproape complet de cei doi ani şi jumătate la jobul anterior. După vreo doua-trei săptămâni şi telefoane, într-o după-amiază fierbinte de sfârşit de august, am luat un taxi şi m-am îndreptat spre viitorul sediu, într-un cartier mărginaş al Bucureştiului unde nu mai călcasem niciodată.
Când am coborât din taxi în faţa clădirii ceauşiste care până în 1989 era o fostă cantină destinată zecilor de mii de muncitori de pe platforma industrială din apropiere, primul meu impuls a fost sa-l sun pe fostul coleg să-i spun că a intervenit ceva şi nu mai pot să ajung. Jur. Totuşi am urcat la etajul întâi, mai mult de curiozitate decât ca să am o discuţie de angajare. Iar acolo era un mare spaţiu gol. Un şantier în care zeci de muncitori alergau încolo şi încoace cu baloţi de izolaţie fonică, cu teancuri de pătrate de tavan fals, cu rame de termopan, găleţi de vopsea, role de cablu electric. Colegul meu împărţea acelaşi birou cu patronul, singurul spaţiu cât de cât amenajat, undeva în stânga intrării. Un birou mic fără geamuri, înghesuit cu box-uri de materiale. După ce am stat puţin de vorbă despre planurile pe care le făcuseră, ideile pe care le aveau sau mai aveau nevoie, colegul meu l-a chemat pe S ca să mă prezinte. Şi-a făcut apariţia după câteva minute. Un tip cu figură de familist convins, de statură medie, cu părul creţ incărunţit, nişte ochelari cu rame metalice ca de profesor, cu o cămaşă cu manecă scurtă gri şi cravată gri de mătase. Când l-am văzut prima oară l-am asociat pe moment cu prototipul clasic al întreprinzătorului provincial, cu un aer ambiţios şi voinţa de a merge până-n pânzele albe pentru a-şi realiza visele. Am apreciat întotdeauna la S voinţa şi convingerea în puterile sale. Nu i-am apreciat în schimb caracterul schimbător şi capricios, uneori de-a dreptul răutăcios. Primul său gest a fost de-a dreptul teatral. M-a măsurat din cap până-n picioare (sandale albastre, pantaloni şi cămaşă de in, ochelari de soare) şi i-a spus fostului meu coleg “Nu vezi măi J că ăsta e prea scump pentru noi?”. Primul impuls a fost să-i salut şi să mă plec. Aveam să mă prind mai încolo, când l-am cunoscut mai bine, că ăsta-i felul său de a şoca prin supralicitare. Neavând o statură prin care să se impună celorlalţi, a adoptat o atitudine ofensivă cu care de cele mai multe ori a ieşit câştigător. La început nu-mi plăcea şi nu mă plăcea, luându-ne ceva timp să înţelegem că aveam aproape aceeasi imagine asupra a ceea ce trebuia sa devină business-ul pe care tocmai îl lansam. Am lucrat împreună vreo doi ani şi jumătate şi cred că fiecare dintre noi încă se mai mândreşte şi acum cu realizările de atunci.

Viaţa e frumoasă. Şi depinde numai de noi să o facem aşa. Şi mai pot spune că de-a lungul vremii am ajuns la o concluzie: În viaţa noastră întră oameni care ne iubesc şi pe care-i iubim, de care ne leagă sentimente şi empatie. Dar fiecare are drumul său şi nu trebuie să blamăm pe nimeni dacă la un moment dat ies, toţi suntem într-o continuă schimbare. În urmă rămân numai amintirile plăcute şi speranţa că, aşa cum noi le iertăm greşelile, vor putea să le ierte şi ei pe ale noastre. Şi să mergem înainte, spre alţi oameni pe care să-i iubim. Şi care să ne iubească.

Sambătă m-am înfiinţat la ora deschiderii în acelaşi club. Cum toate mesele erau rezervate, am stat de-o parte căutându-i ochii. La un moment dat m-a apucat teama, gândindu-mă că exista posibilitatea să nu o recunosc. Ce de rahat aş fi! Sper că nu e cazul. Oricum, pe la 1 am plecat să o văd pe soră-mea care se întorcea de la Cotnari. Fusese cu gaşca ei de la Club du Vin. Jmekera.

Dar revin şi sâmbăta viitoare.

De obicei nu merg prin cluburi. Plec destul de târziu de la birou şi, atunci când nu mă duc direct acasă, trec să-mi rezolv treburile personale pe care nu-mi fac timp să le rezolv în timpul zilei, ies la o cafea cu bunul meu prieten Adi sau, vinerea, ies la masă cu un grup de prieteni apropiati.

Sâmbăta asta nu. Desi mă gândeam că o să o merg cu Ingrid prin parc, planul meu s-a dat peste cap pentru că, atunci când am sunat-o să trec sa o iau, şi picea şi bunica ei mi-au spus că e invitată la ziua altui pici de acolo din cartierul bunicilor. Mihăiţă. Ok, o să văd mâine dimineaţă, o să mergem împreună la un film la mall sau, dacă e frumos, prin parc. Apropo, are cinci ani şi aproape doua luni şi stă cu mămica ei.

Aşadar, trecând pe repede-nainte, întrucât timpul meu a expandat instantaneu, am răspuns cu bucurie invitaţiei lui Adi de a ieşi la o cafea, ducându-ne la mall unde, deşi mă oboseşte numaidecât vârtejul de oameni în căutarea nimicului din magazine, merg destul de des să-mi duc pantalonii la curăţătorie sau copilul la film. Mai mult, azi era şi soră-mea pe acolo la o cafea cu prietenele ei. Chiaun după o cafea si o apa minerala consumate in backgound-ul de mişcare browniană de indivizi mallizaţi, m-am autoinvitat la soră-mea la un gratar de prânz. Dragul de Adi a fost un brav şi s-a oferit să ne ducă până acolo cu maşina, nu ştiu de ce naiba n-a rămas şi el la masa. Mă rog. Am mâncat curcanul şi am lâcezit în fotolii povestind vrute şi nevrute. Soră-mea a stabilit că se duce cu prietenele ei la Brian Adams la concert şi dup-aia într-un club. Mai mult ca să mă bag şi eu în seamă şi să nu-i refuz invitaţia, am zis că poate apar şi eu. În nici un caz la Brian, nu prea mă omor cu muzica lui.

De la Dana am plecat acasa să mă schimb pentru cina de la 8 cu un prieten plecat din tară pe care de obicei îl văd de 2-3 ori pe an, pe la târgurile de media, şi cu şeful lui. Oameni mişto, plini de poante şi poveşti de pe unde umblă, au reuşit să mă scoată din carapace. Sau aşa sper, măcar să nu fi fost morocanos ca în restul zilei.

Plec acasa şi pe la unsprezece mă apucă să o sun pe Dana să văd pe unde sunt ca să mă duc şi eu. Stabilim că mă duc spre concertul lui Brian şi poate merg şi-n club dar în taxi mă apucă piticii pe creier gândindu-mă că-n marea de oameni o să mă apuce damblaua drept pentru care-i spun şoferului să mă ducă direct în club.

Trec sa scot nişte cash de la bancomat şi mă duc ţintă spre intrarea de la subsolul ce găzduieşte clubul. Nu-i zic numele că n-are nevoie, încă de la uşă, în afară de bodyguard şi de taxatoarea care-mi dă un bilet ce pare fotocopiat, o mare de oameni stau aşezaţi la mese sau dansează în sunetul asurzitor al unei trupe de puşti mişto care cânta live cover-uri dupa hituri internaţionale de dinainte de ‘90. O trupă cu nume de tren care face o atmosferă cum numai la “La Chunga” în Cannes am mai văzut. Realmente show.

Dau o tură să reperez masa rezervată si pe prietenele soră-mii dar nu văd pe nimeni, deşi, după cum am aflat mai târziu, am trecut pe la vreun metru de ei. “Asta e”, îmi zic, şi mă-ndrept spre bar să o astept pe Dana care sigur le va gasi. Mă rog, în vreo cinci minute apare soră-mea şi întradevar, le găseşte. Ne aşezăm la masa înghesuită în jurul căreia dansează toţi mesenii de la mesele apropiate şi comandăm cowgirl-ei care vine instant să ne-ntrebe ce ne doreşte sufleţelul. Şi-ncep să mă uit la mesele din jur, la oamenii care se distrează aşa tare că mă oftic. Eu de ce naiba nu simt aşa? Irina, prietena Danei face mişto de mine că stau aşa de serios că parcă-s bosumflat. Sunt? Nu. Atunci de ce naiba? Ma rog, trecem peste.

Trupa ia o pauză să-şi dreagă vocile şi grupul care dansa în fata scenei se risipeşte. Cateva tipe se întorc la masa din stânga mea. Şi atunci apare. Teodora. Părul şaten îi stă prins într-un mod savant la spate, într-o coafură sofisticată. Are ochii mari şi un zâmbet larg care-i luminează faţa. Se distrează bine şi străluceşte din toata fiinţa. Poartă pantaloni gri lejeri şi o cămasă cu croială bărbătească deschisa la doi nasturi. Întotdeauna mi s-a părut mult mai sexi o femeie în camasă bărbătească decât orice mamzela cu decolteu până la buric. Mi se pare mai interesant să ghiceşti decât să vezi.

Are un aer maiestuos care mă face sa mă-ntorc precum un girofar. Gagicile de la masa ei se prind că mă uit dupa ea, probabil am si o mina stupida. Încep să-şi dea ghionturi şi să comenteze, apoi una îi spune ceva şi zâmbesc amândouă. Continui să fac pe girofarul întrebându-mă cum naiba să fac să o invit mâine în oraş fără să mă refuze. Pare genul de femeie care nu marşează la astfel de propuneri. Îmi fac tot felul de scenarii care mai de care mai tâmpite în care încerc să mă dovedesc galant, deşi îmi dau seama că, nebărbierit şi oarecum neglijent cum sunt, numai impresie de galant nu fac. Încep să mă-njur că am lăsat lenea să mă-npiedice să mă bărbieresc de dimineaţă. Mai adaug mental un tricou cu un scris mare “Armani” în loc de cămaşa pe care o port şi, eventual un lanţ gros la gât, motiv pentru care probabil ca nici eu n-aş merge cu mine la o cafea.

Între timp reapare trupa şi, în următorul sfert de oră, privirea-mi imita un arbitru de centru de la Wimbledon încercând să păstrez un minim de bun simţ în timp ce ea dansează. Lângă mine. Repriza se termină şi primul cantec e un blues. Uahau, s-ar putea să nu mă refuze dacă o invit la dans. Fac şi eu ca picii ăia din reclama la Hochland: “-Dar daca mă refuză?” Prima strofă s-a terminat şi cei câţiva baieţi de la masa lor şi-au luat deja prietenele la dans. Ok, n-a venit însoţită. Deci dacă o invit n-o să vină nimeni să mă ia la pumni. Ma ridic greu, anchilozat de pozitia incomodă în care stăteam. O invit la dans. În gălăgia de acolo aude vocea mea precum zgomot şi se-ntoarce brusc, puţin uimită de prezenţa mea atât de aproape. O mai invit o dată şi, spre bucuria mea, acceptă. Mă recomand, se recomandă. Probabil i-am dat impresia că nu am auzit, aşa că mai spune o data. Teodora. În timp ce dansăm, spun banalitati. Simt cum faţa îmi ia foc iar inima începe sa se zbată. Bluesul se termină şi face loc unei melodii sprinţare. Îi multumesc şi, zâmbind, ne asezăm fiecare la masa lui, gândindu-mă cum sa fac să o invit în oraş. Aşa cum probabil ar face şi prietenii mei, prietenele ei încep să şuşotească şi să facă miştouri vis-a-vis de reprezentaţia noastră.

După două-trei melodii mai apare o dată trupa şi toată lumea începe sa danseze. Se ridică să danseze şi face schimb de locuri cu o prietenă de-a ei care stătea pe partea cealalta, aproape cu faţa spre mine. O simt că mă studiază probabil aşa cum am făcut-o şi eu, sperând să adun ceva puncte la impresia artistică. Stau pe scaun şi prefer să bat ritmul cu picioarele, fiind conştient că, dacă mă ridic să dansez, ligamentul meu rupt de la genunchiul drept o să protesteze vreo doua trei zile cel puţin. Am mai păţit-o după o petrecere acum cateva luni. Ok. De bagat blues, baieţii ăştia nu mai bagă. Aia a fost ocazia, măcar n-am perdut-o jenandu-ma. Buuun. Acum? Plan. Aha, mi-a trecut unul prin cap. Când se ridică să plece mă ridic şi eu şi-i dau pulovărul meu roz pe care-l aveam pe spate când am venit. A transpirat şi, dacă pleacă aşa o să răcească. Are timp să mă sune să mi-l dea la o cafea când vrea ea. Sau să mă ofer să o conduc acasă? Ei, na. Ce fel de fată ar zice da la o asemenea oferta? Să o conducă acasă un tip pe care abia l-a cunoscut în club, la 1 noaptea. În nici un caz ea nu pare genul. Plus că a venit cu gaşca, o să plece tot cu ei, altfel cel puţin o lună nu o scapă nimeni de miştourile lor. Ok. Condusul acasă cade. Atunci rămâne pulovârul. Şi să-i dau numărul de telefon ca să mă sune. Să-i dau cumva o carte de vizita? Ei, pe naiba. Dar ce, facem vreun contract? Nu, dar măcar ştie de unde să te ia, vede că nu eşti vreunul picat din lună. Dar dacă zice că mă dau mare şi bagă un refuz din start? Naşpa şi aşa.

Ce să mai, după un sfert de ora toată lumea de la masa ei se ridică şi încep sa se îmbrace. Îsi ia sacoul, mă salută cu un zambet şi dă să plece. Ma ridic, iau pulovărul de pe spătarul scaunului meu şi mă îndrept spre ea. “-Teodora” Mă aude şi se-ntoarce. “-Hai să facem aşa, zic. Ia ăsta pe tine ca să nu răceşti şi mă suni când vrei să ne vedem la o cafea ca să mi-l dai. Ok?” Pare un pic surprinsă, însă “-Nu e nevoie, am sacoul” răspunde instantaneu. Mai incerc o dată “-Eşti sigură?” “-Sigură” “-Ok, atunci poate ai timp mâine sa bem o cafea? Când vrei tu.” “-Nu mulţumesc” răspunde si pleaca spre iesire.

BANG. Speranţele mele că vom ieşi mâine în oraş se sparg ca un balon de săpun. Mă-ntorc la masa noastra unde prietenele Danei aşteaptă sa le zic ceva. Nu zic nimic şi mă bucur când cerem nota să plecăm. Nu mai am răbdare să stau în spaţiul ăsta închis. Mă strâng pereţii. Ieşim şi ne-ndreptăm către staţia de taxi de la Universitate. Plină de taximetre care ne refuză când aud că mergem în Tineretului sau Alba Iulia. Ca să nu stăm ca fraierii fac comandă la 2000 şi cer două maşini. Dispecera găseşte una în 5 şi alta în 7. Ok. Prima ajunge şi le las pe fete să plece cu ea. A doua nu mai ajunge. Sun la dispecerat şi şoferul îi spune ‘şefei’ sale că m-am certat cu el şi a plecat. Când femeia vrea să trimită alta, îi spun că nu mai vreau. Mă duc să mă plimb. E o noapte ok de plimbat pe Calea Victoriei şi pe Magheru. Găsesc un taxi când mă satur de umblat şi plec acasă. 

Da să ştii că mai încerc. Văd eu cum. Dar o ştiu deja. Nu joi, fiindcă nu o să fiu în ţară, dar sâmbătă apar negreşit.

PS: Apropos Adi, La Mulţi Ani!

Prima oara cand am vazut acest motto era intr-o rama pe peretele din fata biroului domnului C, un tip care s-a oprit la multa vreme la primul pas. Mi s-a parut foarte misto, concis, asa cum numai un anglo-saxon poate fi.

Thomas Paine, autorul citatului, a fost el insusi un personaj, fiind paticipant la doua revolutii, cea americana (unii istorici il considera “The Father of the American Revolution” pentru pamfletul sau Common Sense, primul best seller cu 500.000 exemplare vandute – vorbim totusi de secolul XVIII) si cea franceza (un englez venit din America, fara sa stie o boaba limba franceza, membru al Adunarii Nationale).