medaru. mircea medaru

Da, dacă e să fie cinstit cu el însuşi, trebuie să admită acest adevăr. Că l-a prins flama. L-a prins rău de tot. Se stăduieşte să ascundă cât de cât chestia asta de teama ridicolului. Posibilitatea unui moment penibil, cum ar zice Houellebecq. Totul a început uşor-uşor, cu discuţii neutre, ajungând destul de repede la subiecte comune. Au acelaşi aer retras, uşor trist, de indivizi pe care nu ţi-i poţi face uşor prieteni. Trebuie să vadă mai întâi ce hram porţi. Probabil asta se datorează caracterului lor uşor introvertit şi unor experienţe mai puţin fericite cu oamenii care le-au populat viaţa la un moment dat. Şi dacă-i întrebi, probabil ar spune că au mai mult cunoştinţe. Cu siguranţă pe prieteni şi-i numără pe degetele de la mână. În mod excepţional mai adaugă unul-doi. În afară de aerul retras, mai au ceva în comun. S-ar putea spune despre ei că au o anumită distincţie. Sunt genul ăla de oameni care şi pe plajă sunt salutaţi cu “Bună ziua”. La ea distincţia e şi mai pronunţată, este o femeie rafinată, elegantă chiar şi în blugi şi tricou. Probabil că se discută despre ei că sunt plini de fiţe. Au mai descoperit şi că au senzaţii comune. Că nu-şi găsesc locul în mulţime, că îi oboseşte vorbăria goală. Că nu se pot obişnui cu micile răutăţi gratuite pe care le fac oamenii. Că indiferent cât de mult s-ar strădui, nu pot să scuze neseriozitatea unora, chiar şi când nu-i afectează direct. Că uneori se plictisesc de rutină şi ar lăsa biroul ca să plece. La o cafea, la plimbare prin parc dacă e soare. Amândoi iubesc soarele. Dar mai ales ar pleca în călătorii. A, da, dacă s-ar scoate la concurs un post de călător profesionist, ar fi trimis CV-urile printre primii. Şi cu siguranţă ar face-o cu multă pasiune. Au şi un loc ce pare să-i atragă pe amândoi, precum un loc geometric în jurul căruia le zboară gândurile. Un loc minunat, oraşul viitorului. Probabil va fi viitorul centru al lumii, dacă nu e deja. Mă rog, poate acum e doar a unei jumătăţi de lume, dar jumătatea care creşte cel mai repede. De la discuţii neutre au trecut la priviri furişe, curioase. El o studiază. Ştiu unul despre celălalt destul de puţine, cât au vorbit de faţă cu alţii sau i-au auzit pe cei din jur comentând. Încearcă să afle unul despre celălalt cât mai multe, să recunoască, să identifice. Caută să afle fără să devină evident. Fără indiscreţii. Ea caută răspunsuri pe care le ştie dar încearcă să le evite. Şi el aşteaptă.

E seară. E seară şi iarnă. Merge pe străzi din reflex, parcă pus pe pilot automat. Are ochii deschişi dar nu percepe nimic în jur. Picioarele se îndreapta către casă ca şi când ar urma circuitul prestabilit al unui tramvai. Hotărâse să meargă pe jos doar ca să fie singur cu gândurile lui. Gandurile lui în care era prezentă doar ea. ”Fir-ar să fie!” Din primul moment în care o văzuse, a ştiut. Era ea. Fata din vis. Fata fără nume. Visul ăla repetitiv, ca o lecţie care trebuie tocită până bagi la cap. Ani de zile acelaşi vis, repetat la început la fiecare două-trei luni, apoi mai rar, din ce în ce mai rar, până ajunsese să nu mai revină de loc. Atunci a crezut că s-a terminat. Gata. A trecut. Aşa a crezut. Acum, totul a devenit clar. N-a mai revenit pentru că nu mai era nevoie. Intrase adânc în mintea lui, ascuns acolo, într-un colţisor, mereu la pândă, ameninţător precum un leu in ierburile savanei, gata sa se repeadă la suprafaţă la momentul potrivit. Atunci când va apărea ea. Iar acum, ea a apărut. Şi a revenit şi el, visul. Visul bun şi rău. Visul cald şi rece.

În colţul străzii începu să perceapă câte ceva din ceea ce-l înconjoară. Lumina felinarelor. Trotuarul umed, cu porţiuni de noroi şi bucăţi de gheaţă care încă nu s-a topit. Porţile ruginite ale caselor vechi cu pereţii coşcoviţi. În acvariul său de la intrarea în bloc, batrânelul care ţine loc de portar era dus pe gânduri, neatent la nimic din jur. Sau moţăia? Nu-l mai salută, încercând să evite momentul penibil în care omul se ridică greoi şi se străduieşte să iasă afară ca să-şi probeze vigilenţa. Parcarea pustie şi tacută îi dădu o senzaţie neplăcută. Pericol. Un gand ca un mare luminator roşu se aprinse, făcând vizibilă inscripţia de pe mijloc: “Atenţie! Pericol!”. “Ei, da, îşi spuse în gand, paranoia mai lipsea”.

Liftul silenţios îl urcă rapid către penultimul etaj. Spaţiul mare al palierului e luminat doar de un spot solitar, într-un colţ îndepărtat al tavanului. Nu mai aprinse lumina de pe scară, e obişnuit cu penumbra. Clanc-clanc. Yala de sus. Clanc-clanc-clanc-clanc. Broasca. Apoi uşa se deschise cu un trosnet sec. Se aplecă să-şi desfacă şireturile din prag, ca să nu intre cu noroi şi apă de afară. Şi atunci sesiză zgomotul de paşi. Convins că e de la noii vecini de deasupra, intră. Aşeză ghetele la locul lor şi închise uşa. Clanc-clanc. Şi atunci sesiză respiraţia şuierătoare din spate. “Ce tâmpit, măcar dacă aprindeam lumina puteam să-i văd faţa.” Un pocnet surd urmat de o explozie de lumină îl trânti pe spate. Ameţit, încercă să se ridice ca să poată riposta. Sau măcar ca să se apere. Probabil agresorul era convins că lovitura puternică o să-l lase lat, aşa că avu un răgaz scurt, atât cât să se ridice în picioare. Celălalt sări asupra lui, încercând să-l pună la pământ, dar alunecară amândoi şi urmă o încăierare surdă pe parchet. Pumni, picioare, unghii, muşcături. Orice lovitură permisă. Pe viaţă şi pe moarte. Încleştarea se prelungi, şi, la un moment dat, puterile amândurora începură să-i părăsească. Sleiţi. Cu ultimile puteri reuşi să ajungă la telecomanda spoturilor din tavan. Apăsă unul din butoane şi, după un moment în care lumina strălucitoare îi orbi pe amândoi, reuşi să distingă figura agresorului. O figură cunoscută. Familiară. ”Ooo, te ştiu atât de bine! Poate prea bine. Poate e cazul să pleci dracu’ şi să nu mai apari în viaţa mea. Scârbă ordinară. Ştiu şi cum te cheamă. Singurătate. M-ai sechestrat prea mult timp, poate e cazul să dispari din viaţa mea. Pleacă!” Descoperirea il sleii de puteri, atât câte îi mai rămăseseră după confruntarea de mai devreme. Alunecă în genunchi, oripilat. “Mai bine era dracului un hoţ” Agresorul reuşi să se ridice şi-l cuprinse cu braţele. Apoi, pocitania îl ridică de jos şi-l aşeză în pat, îmbrăţisându-l strâns. Epuizat, imobilizat, frustrat. Incapabil să facă vreo mişcare. Se prăbuşi într-un somn adânc. Adânc şi zbuciumat. Şi visă. Visul acela. Care tocmai ieşise din colţişorul memoriei. Acum se derula încet. Ca un film vechi pe slo-mo. Îl pufni râsul. “Hahaha, nu mă mai sperii, măi urât-frumos. Acum nu mai e ca atunci. Acum o ştiu. Şi ştiu şi cum o cheamă”. A vazut-o în carne şi oase. Şi nu se mai panichează. Nepăsător, se lăsă pradă Singurătăţii şi adormi la loc. Mâine, cand o să se trezească în putere, o să aibă grijă să scape de asta. Ducă-se.