Bai Vodafonilor, poate va reveniti.

Acum, dacă ar fi să vorbim de onoare, ar trebui ca acei oameni care au luat această măsură să își asume responsabilitatea deciziei și să-și dea demisia. Iar dacă ar fi să vorbim de justiție, ar trebui ca instituțiile statului să își asume rolul pentru care au fost create și să înceapă să investigheze cauzele și efectele acestor decizii. Oameni, fie că sunt ei români sau străini, care se află sub litera legii române, au avut de suferit. Alții și-au asumat răspunderea pentru influențarea cu pricepere a vieții multora, și nu au făcut-o cu pricepere. Acum trebuie să plătească nepriceperea. Pentru că la noi se tot perpetuează nepriceperea. Și infatuarea. Și aroganța. Și hoția. Și e vremea să se schimbe asta.

Este vizibil că în perioada asta sunt bani în piață, investitorii străini revenind aici pentru randamente cu doi digiți care la ei sunt istorie. Dar situația este foarte volatilă, fiind gata să-și retragă banii la cel mai mic semn de criză. Nu criză la noi, tot la ei. Acolo unde creșterea este astăzi pozitivă doar din tacticile de raportare. Iar o nouă bulă dotcom se întrezărește în America.

Mai putem suporta o criză cu aceeași guvernare lipsită de pricepere?

Gândul zice că:

• La bordul navei se află: tun super-rapid 76 mm Oto Melara; instalaţii lansare torpile; sistem de comandă asistat de calculator; instalaţii de bruiaj pasiv; sisteme de luptă electronică; 9 sisteme radar; sistem de propulsie, 4 turbine Rolls-Royce; elice cu pas variabil; patru Diesel generatoare a câte l MW la 450 V/60 Hz/3 faze.

• Fregata Regele Ferdinand este capabilă să execute lupta în toate cele trei medii: la suprafaţă, aerian şi sub apă. Principalele misiuni ale navei sunt: participarea la operaţiuni comune sau colective; navă de comandă a unei grupări navale; supravegherea situaţiei navale şi controlul traficului maritim în marea teritorială, zona contiguă şi zona economică exclusivă; protecţia căilor de transport şi de comunicaţii maritime; sprijinirea forţelor specializate în combaterea poluării apelor maritime, contrabandei şi transporturilor ilicite de armament şi droguri; participarea la acţiuni naţionale şi internaţionale de căutare şi salvare pe mare sau ajutor umanitar; instruirea navală pe mare.

Când ai 50-100 de nave, contează câte țevi de tun se vad pe ele. Dar eficiența nu e de acolo, razboiul de azi nu mai are legătură cu obuze și cartușe.

Pe de altă parte, ăia care se mândresc acum cu fregata făceau mare circ pe vremea lui Năstase, când, cu Blair cu tot, toată nația a zis că luăm fier vechi englezesc de 200 de milioane de dolari. Și nu sunt fan Năstase, ba dimpotrivă, cred că ar trebui șă ne lase și el, și ai lui, și ăilalți.

Începusem inițial printr-o recapitulare a motivelor pentru care țara asta e praf. Dar nu face sens, cine vede o știe deja iar cine nu, nici scrisă de mine n-ar înțelege.

Ideea e că am senzația că ieșim din criză. La fel ca acum un an când, deși majoritatea dădeau ca iminentă relansarea, eu eram ferm convins că prăbușirea continuă tot mai abrupt. Și am vrut s-o spun aici, pentru cei pe care îi interesează. Treaba e că nu o să ieșim din criză din cauză că vreunii dintre incapabilii din politică fac vreo mișcare inteligentă sau vor lua măsuri de încurajare a economiei, vom crește pentru că ne vor presa cei din afară să creștem.

Vestul zice că a ieșit din criză, doar că, la nivelul la care este, marginea business-ului e prea mică pentru pierderile suferite in ultimii ani. În plus, capitalul a fost spălat, reciclat, parfumat. Și nu poate produce pe măsura așteptărilor acționarilor. Nu la ei. Așa că va veni din nou peste noi, speculativ, ca o avalanșă, crescând tot: PIB, prețuri, chirii.

Da, dacă e să fie cinstit cu el însuşi, trebuie să admită acest adevăr. Că l-a prins flama. L-a prins rău de tot. Se stăduieşte să ascundă cât de cât chestia asta de teama ridicolului. Posibilitatea unui moment penibil, cum ar zice Houellebecq. Totul a început uşor-uşor, cu discuţii neutre, ajungând destul de repede la subiecte comune. Au acelaşi aer retras, uşor trist, de indivizi pe care nu ţi-i poţi face uşor prieteni. Trebuie să vadă mai întâi ce hram porţi. Probabil asta se datorează caracterului lor uşor introvertit şi unor experienţe mai puţin fericite cu oamenii care le-au populat viaţa la un moment dat. Şi dacă-i întrebi, probabil ar spune că au mai mult cunoştinţe. Cu siguranţă pe prieteni şi-i numără pe degetele de la mână. În mod excepţional mai adaugă unul-doi. În afară de aerul retras, mai au ceva în comun. S-ar putea spune despre ei că au o anumită distincţie. Sunt genul ăla de oameni care şi pe plajă sunt salutaţi cu “Bună ziua”. La ea distincţia e şi mai pronunţată, este o femeie rafinată, elegantă chiar şi în blugi şi tricou. Probabil că se discută despre ei că sunt plini de fiţe. Au mai descoperit şi că au senzaţii comune. Că nu-şi găsesc locul în mulţime, că îi oboseşte vorbăria goală. Că nu se pot obişnui cu micile răutăţi gratuite pe care le fac oamenii. Că indiferent cât de mult s-ar strădui, nu pot să scuze neseriozitatea unora, chiar şi când nu-i afectează direct. Că uneori se plictisesc de rutină şi ar lăsa biroul ca să plece. La o cafea, la plimbare prin parc dacă e soare. Amândoi iubesc soarele. Dar mai ales ar pleca în călătorii. A, da, dacă s-ar scoate la concurs un post de călător profesionist, ar fi trimis CV-urile printre primii. Şi cu siguranţă ar face-o cu multă pasiune. Au şi un loc ce pare să-i atragă pe amândoi, precum un loc geometric în jurul căruia le zboară gândurile. Un loc minunat, oraşul viitorului. Probabil va fi viitorul centru al lumii, dacă nu e deja. Mă rog, poate acum e doar a unei jumătăţi de lume, dar jumătatea care creşte cel mai repede. De la discuţii neutre au trecut la priviri furişe, curioase. El o studiază. Ştiu unul despre celălalt destul de puţine, cât au vorbit de faţă cu alţii sau i-au auzit pe cei din jur comentând. Încearcă să afle unul despre celălalt cât mai multe, să recunoască, să identifice. Caută să afle fără să devină evident. Fără indiscreţii. Ea caută răspunsuri pe care le ştie dar încearcă să le evite. Şi el aşteaptă.

Acum căteva zile am intrat într-o farmacie. Cred că era Centrofarm. Căutam ceai de echinaceea. L-am găsit pe sub un raft după ce o farmacistă, verificându-şi expertă computerul, mi-a spus că nu are. Norocul meu că, fiind în apropiere, o colegă de-a ei a auzit “Ne pare rău dar nu mai avem” şi a întrebat-o despre ce e vorba. Şi avea, mai ales că ştia şi unde să mă ghideze ca să-l caut. L-am luat şi, în drum spre ieşire, m-am făcut că mă interesează un raft de chestii de baie, uitându-mă de fapt după o tipă care părea interesantă. Dar n-a fost. În schimb, uitându-mă mai atent la raft, am găsit o chestie trăznet. Nişte plicuri plasticate, pătrate, să zic latura de vreo zece centimetri, nemţeşti. Erau pe lângă raftul de sare de baie. Iar mie-mi place să zac în cada cu apă fierbinte şi să citesc. Nu e sare, e o pudră. Este produsă sub un brand “Dresdner Essenz” şi e foarte plăcută. O pulbere de baie cu arome şi uleiuri de plante. Şi colorate. Una e cu ienupăr şi molid şi colorează apa intr-un verde crud. Am mai luat una cu portocale şi flori de tei. Şi una cu nu mai ştiu ce şi galbenele, verde albastrui. Ca ingrediente am citit pe acolo multe chimicale. Dar mi-au plăcut tare de tot. Iar aromele intense sunt minunat de relaxante. Şi apropo, nu fac reclamă. Doar că mi-au plăcut. M-am relaxat citind dintr-una din cele patru cărti de Houellebecq pe care le-am cumpărat ieri, de curiozitate. Platforma. Îmi place. Le-am cumpărat după ce am citit un comentariu semnat artiştiromâni (am gasit un blog omonim pe wordpress.com, care-mi place), şi, culmea, la două zile după ce am citit comentariul, îmi spune şi Bogdan acelaşi lucru (cred că ăsta-i hoţoman şi a preluat-o din comentariu dar părea foarte convingător, parcă-l citise cu o zi înainte pe francez). Gata, noapte bună.

E seară. E seară şi iarnă. Merge pe străzi din reflex, parcă pus pe pilot automat. Are ochii deschişi dar nu percepe nimic în jur. Picioarele se îndreapta către casă ca şi când ar urma circuitul prestabilit al unui tramvai. Hotărâse să meargă pe jos doar ca să fie singur cu gândurile lui. Gandurile lui în care era prezentă doar ea. ”Fir-ar să fie!” Din primul moment în care o văzuse, a ştiut. Era ea. Fata din vis. Fata fără nume. Visul ăla repetitiv, ca o lecţie care trebuie tocită până bagi la cap. Ani de zile acelaşi vis, repetat la început la fiecare două-trei luni, apoi mai rar, din ce în ce mai rar, până ajunsese să nu mai revină de loc. Atunci a crezut că s-a terminat. Gata. A trecut. Aşa a crezut. Acum, totul a devenit clar. N-a mai revenit pentru că nu mai era nevoie. Intrase adânc în mintea lui, ascuns acolo, într-un colţisor, mereu la pândă, ameninţător precum un leu in ierburile savanei, gata sa se repeadă la suprafaţă la momentul potrivit. Atunci când va apărea ea. Iar acum, ea a apărut. Şi a revenit şi el, visul. Visul bun şi rău. Visul cald şi rece.

În colţul străzii începu să perceapă câte ceva din ceea ce-l înconjoară. Lumina felinarelor. Trotuarul umed, cu porţiuni de noroi şi bucăţi de gheaţă care încă nu s-a topit. Porţile ruginite ale caselor vechi cu pereţii coşcoviţi. În acvariul său de la intrarea în bloc, batrânelul care ţine loc de portar era dus pe gânduri, neatent la nimic din jur. Sau moţăia? Nu-l mai salută, încercând să evite momentul penibil în care omul se ridică greoi şi se străduieşte să iasă afară ca să-şi probeze vigilenţa. Parcarea pustie şi tacută îi dădu o senzaţie neplăcută. Pericol. Un gand ca un mare luminator roşu se aprinse, făcând vizibilă inscripţia de pe mijloc: “Atenţie! Pericol!”. “Ei, da, îşi spuse în gand, paranoia mai lipsea”.

Liftul silenţios îl urcă rapid către penultimul etaj. Spaţiul mare al palierului e luminat doar de un spot solitar, într-un colţ îndepărtat al tavanului. Nu mai aprinse lumina de pe scară, e obişnuit cu penumbra. Clanc-clanc. Yala de sus. Clanc-clanc-clanc-clanc. Broasca. Apoi uşa se deschise cu un trosnet sec. Se aplecă să-şi desfacă şireturile din prag, ca să nu intre cu noroi şi apă de afară. Şi atunci sesiză zgomotul de paşi. Convins că e de la noii vecini de deasupra, intră. Aşeză ghetele la locul lor şi închise uşa. Clanc-clanc. Şi atunci sesiză respiraţia şuierătoare din spate. “Ce tâmpit, măcar dacă aprindeam lumina puteam să-i văd faţa.” Un pocnet surd urmat de o explozie de lumină îl trânti pe spate. Ameţit, încercă să se ridice ca să poată riposta. Sau măcar ca să se apere. Probabil agresorul era convins că lovitura puternică o să-l lase lat, aşa că avu un răgaz scurt, atât cât să se ridice în picioare. Celălalt sări asupra lui, încercând să-l pună la pământ, dar alunecară amândoi şi urmă o încăierare surdă pe parchet. Pumni, picioare, unghii, muşcături. Orice lovitură permisă. Pe viaţă şi pe moarte. Încleştarea se prelungi, şi, la un moment dat, puterile amândurora începură să-i părăsească. Sleiţi. Cu ultimile puteri reuşi să ajungă la telecomanda spoturilor din tavan. Apăsă unul din butoane şi, după un moment în care lumina strălucitoare îi orbi pe amândoi, reuşi să distingă figura agresorului. O figură cunoscută. Familiară. ”Ooo, te ştiu atât de bine! Poate prea bine. Poate e cazul să pleci dracu’ şi să nu mai apari în viaţa mea. Scârbă ordinară. Ştiu şi cum te cheamă. Singurătate. M-ai sechestrat prea mult timp, poate e cazul să dispari din viaţa mea. Pleacă!” Descoperirea il sleii de puteri, atât câte îi mai rămăseseră după confruntarea de mai devreme. Alunecă în genunchi, oripilat. “Mai bine era dracului un hoţ” Agresorul reuşi să se ridice şi-l cuprinse cu braţele. Apoi, pocitania îl ridică de jos şi-l aşeză în pat, îmbrăţisându-l strâns. Epuizat, imobilizat, frustrat. Incapabil să facă vreo mişcare. Se prăbuşi într-un somn adânc. Adânc şi zbuciumat. Şi visă. Visul acela. Care tocmai ieşise din colţişorul memoriei. Acum se derula încet. Ca un film vechi pe slo-mo. Îl pufni râsul. “Hahaha, nu mă mai sperii, măi urât-frumos. Acum nu mai e ca atunci. Acum o ştiu. Şi ştiu şi cum o cheamă”. A vazut-o în carne şi oase. Şi nu se mai panichează. Nepăsător, se lăsă pradă Singurătăţii şi adormi la loc. Mâine, cand o să se trezească în putere, o să aibă grijă să scape de asta. Ducă-se.