Teodora

De obicei nu merg prin cluburi. Plec destul de târziu de la birou şi, atunci când nu mă duc direct acasă, trec să-mi rezolv treburile personale pe care nu-mi fac timp să le rezolv în timpul zilei, ies la o cafea cu bunul meu prieten Adi sau, vinerea, ies la masă cu un grup de prieteni apropiati.

Sâmbăta asta nu. Desi mă gândeam că o să o merg cu Ingrid prin parc, planul meu s-a dat peste cap pentru că, atunci când am sunat-o să trec sa o iau, şi picea şi bunica ei mi-au spus că e invitată la ziua altui pici de acolo din cartierul bunicilor. Mihăiţă. Ok, o să văd mâine dimineaţă, o să mergem împreună la un film la mall sau, dacă e frumos, prin parc. Apropo, are cinci ani şi aproape doua luni şi stă cu mămica ei.

Aşadar, trecând pe repede-nainte, întrucât timpul meu a expandat instantaneu, am răspuns cu bucurie invitaţiei lui Adi de a ieşi la o cafea, ducându-ne la mall unde, deşi mă oboseşte numaidecât vârtejul de oameni în căutarea nimicului din magazine, merg destul de des să-mi duc pantalonii la curăţătorie sau copilul la film. Mai mult, azi era şi soră-mea pe acolo la o cafea cu prietenele ei. Chiaun după o cafea si o apa minerala consumate in backgound-ul de mişcare browniană de indivizi mallizaţi, m-am autoinvitat la soră-mea la un gratar de prânz. Dragul de Adi a fost un brav şi s-a oferit să ne ducă până acolo cu maşina, nu ştiu de ce naiba n-a rămas şi el la masa. Mă rog. Am mâncat curcanul şi am lâcezit în fotolii povestind vrute şi nevrute. Soră-mea a stabilit că se duce cu prietenele ei la Brian Adams la concert şi dup-aia într-un club. Mai mult ca să mă bag şi eu în seamă şi să nu-i refuz invitaţia, am zis că poate apar şi eu. În nici un caz la Brian, nu prea mă omor cu muzica lui.

De la Dana am plecat acasa să mă schimb pentru cina de la 8 cu un prieten plecat din tară pe care de obicei îl văd de 2-3 ori pe an, pe la târgurile de media, şi cu şeful lui. Oameni mişto, plini de poante şi poveşti de pe unde umblă, au reuşit să mă scoată din carapace. Sau aşa sper, măcar să nu fi fost morocanos ca în restul zilei.

Plec acasa şi pe la unsprezece mă apucă să o sun pe Dana să văd pe unde sunt ca să mă duc şi eu. Stabilim că mă duc spre concertul lui Brian şi poate merg şi-n club dar în taxi mă apucă piticii pe creier gândindu-mă că-n marea de oameni o să mă apuce damblaua drept pentru care-i spun şoferului să mă ducă direct în club.

Trec sa scot nişte cash de la bancomat şi mă duc ţintă spre intrarea de la subsolul ce găzduieşte clubul. Nu-i zic numele că n-are nevoie, încă de la uşă, în afară de bodyguard şi de taxatoarea care-mi dă un bilet ce pare fotocopiat, o mare de oameni stau aşezaţi la mese sau dansează în sunetul asurzitor al unei trupe de puşti mişto care cânta live cover-uri dupa hituri internaţionale de dinainte de ‘90. O trupă cu nume de tren care face o atmosferă cum numai la “La Chunga” în Cannes am mai văzut. Realmente show.

Dau o tură să reperez masa rezervată si pe prietenele soră-mii dar nu văd pe nimeni, deşi, după cum am aflat mai târziu, am trecut pe la vreun metru de ei. “Asta e”, îmi zic, şi mă-ndrept spre bar să o astept pe Dana care sigur le va gasi. Mă rog, în vreo cinci minute apare soră-mea şi întradevar, le găseşte. Ne aşezăm la masa înghesuită în jurul căreia dansează toţi mesenii de la mesele apropiate şi comandăm cowgirl-ei care vine instant să ne-ntrebe ce ne doreşte sufleţelul. Şi-ncep să mă uit la mesele din jur, la oamenii care se distrează aşa tare că mă oftic. Eu de ce naiba nu simt aşa? Irina, prietena Danei face mişto de mine că stau aşa de serios că parcă-s bosumflat. Sunt? Nu. Atunci de ce naiba? Ma rog, trecem peste.

Trupa ia o pauză să-şi dreagă vocile şi grupul care dansa în fata scenei se risipeşte. Cateva tipe se întorc la masa din stânga mea. Şi atunci apare. Teodora. Părul şaten îi stă prins într-un mod savant la spate, într-o coafură sofisticată. Are ochii mari şi un zâmbet larg care-i luminează faţa. Se distrează bine şi străluceşte din toata fiinţa. Poartă pantaloni gri lejeri şi o cămasă cu croială bărbătească deschisa la doi nasturi. Întotdeauna mi s-a părut mult mai sexi o femeie în camasă bărbătească decât orice mamzela cu decolteu până la buric. Mi se pare mai interesant să ghiceşti decât să vezi.

Are un aer maiestuos care mă face sa mă-ntorc precum un girofar. Gagicile de la masa ei se prind că mă uit dupa ea, probabil am si o mina stupida. Încep să-şi dea ghionturi şi să comenteze, apoi una îi spune ceva şi zâmbesc amândouă. Continui să fac pe girofarul întrebându-mă cum naiba să fac să o invit mâine în oraş fără să mă refuze. Pare genul de femeie care nu marşează la astfel de propuneri. Îmi fac tot felul de scenarii care mai de care mai tâmpite în care încerc să mă dovedesc galant, deşi îmi dau seama că, nebărbierit şi oarecum neglijent cum sunt, numai impresie de galant nu fac. Încep să mă-njur că am lăsat lenea să mă-npiedice să mă bărbieresc de dimineaţă. Mai adaug mental un tricou cu un scris mare “Armani” în loc de cămaşa pe care o port şi, eventual un lanţ gros la gât, motiv pentru care probabil ca nici eu n-aş merge cu mine la o cafea.

Între timp reapare trupa şi, în următorul sfert de oră, privirea-mi imita un arbitru de centru de la Wimbledon încercând să păstrez un minim de bun simţ în timp ce ea dansează. Lângă mine. Repriza se termină şi primul cantec e un blues. Uahau, s-ar putea să nu mă refuze dacă o invit la dans. Fac şi eu ca picii ăia din reclama la Hochland: “-Dar daca mă refuză?” Prima strofă s-a terminat şi cei câţiva baieţi de la masa lor şi-au luat deja prietenele la dans. Ok, n-a venit însoţită. Deci dacă o invit n-o să vină nimeni să mă ia la pumni. Ma ridic greu, anchilozat de pozitia incomodă în care stăteam. O invit la dans. În gălăgia de acolo aude vocea mea precum zgomot şi se-ntoarce brusc, puţin uimită de prezenţa mea atât de aproape. O mai invit o dată şi, spre bucuria mea, acceptă. Mă recomand, se recomandă. Probabil i-am dat impresia că nu am auzit, aşa că mai spune o data. Teodora. În timp ce dansăm, spun banalitati. Simt cum faţa îmi ia foc iar inima începe sa se zbată. Bluesul se termină şi face loc unei melodii sprinţare. Îi multumesc şi, zâmbind, ne asezăm fiecare la masa lui, gândindu-mă cum sa fac să o invit în oraş. Aşa cum probabil ar face şi prietenii mei, prietenele ei încep să şuşotească şi să facă miştouri vis-a-vis de reprezentaţia noastră.

După două-trei melodii mai apare o dată trupa şi toată lumea începe sa danseze. Se ridică să danseze şi face schimb de locuri cu o prietenă de-a ei care stătea pe partea cealalta, aproape cu faţa spre mine. O simt că mă studiază probabil aşa cum am făcut-o şi eu, sperând să adun ceva puncte la impresia artistică. Stau pe scaun şi prefer să bat ritmul cu picioarele, fiind conştient că, dacă mă ridic să dansez, ligamentul meu rupt de la genunchiul drept o să protesteze vreo doua trei zile cel puţin. Am mai păţit-o după o petrecere acum cateva luni. Ok. De bagat blues, baieţii ăştia nu mai bagă. Aia a fost ocazia, măcar n-am perdut-o jenandu-ma. Buuun. Acum? Plan. Aha, mi-a trecut unul prin cap. Când se ridică să plece mă ridic şi eu şi-i dau pulovărul meu roz pe care-l aveam pe spate când am venit. A transpirat şi, dacă pleacă aşa o să răcească. Are timp să mă sune să mi-l dea la o cafea când vrea ea. Sau să mă ofer să o conduc acasă? Ei, na. Ce fel de fată ar zice da la o asemenea oferta? Să o conducă acasă un tip pe care abia l-a cunoscut în club, la 1 noaptea. În nici un caz ea nu pare genul. Plus că a venit cu gaşca, o să plece tot cu ei, altfel cel puţin o lună nu o scapă nimeni de miştourile lor. Ok. Condusul acasă cade. Atunci rămâne pulovârul. Şi să-i dau numărul de telefon ca să mă sune. Să-i dau cumva o carte de vizita? Ei, pe naiba. Dar ce, facem vreun contract? Nu, dar măcar ştie de unde să te ia, vede că nu eşti vreunul picat din lună. Dar dacă zice că mă dau mare şi bagă un refuz din start? Naşpa şi aşa.

Ce să mai, după un sfert de ora toată lumea de la masa ei se ridică şi încep sa se îmbrace. Îsi ia sacoul, mă salută cu un zambet şi dă să plece. Ma ridic, iau pulovărul de pe spătarul scaunului meu şi mă îndrept spre ea. “-Teodora” Mă aude şi se-ntoarce. “-Hai să facem aşa, zic. Ia ăsta pe tine ca să nu răceşti şi mă suni când vrei să ne vedem la o cafea ca să mi-l dai. Ok?” Pare un pic surprinsă, însă “-Nu e nevoie, am sacoul” răspunde instantaneu. Mai incerc o dată “-Eşti sigură?” “-Sigură” “-Ok, atunci poate ai timp mâine sa bem o cafea? Când vrei tu.” “-Nu mulţumesc” răspunde si pleaca spre iesire.

BANG. Speranţele mele că vom ieşi mâine în oraş se sparg ca un balon de săpun. Mă-ntorc la masa noastra unde prietenele Danei aşteaptă sa le zic ceva. Nu zic nimic şi mă bucur când cerem nota să plecăm. Nu mai am răbdare să stau în spaţiul ăsta închis. Mă strâng pereţii. Ieşim şi ne-ndreptăm către staţia de taxi de la Universitate. Plină de taximetre care ne refuză când aud că mergem în Tineretului sau Alba Iulia. Ca să nu stăm ca fraierii fac comandă la 2000 şi cer două maşini. Dispecera găseşte una în 5 şi alta în 7. Ok. Prima ajunge şi le las pe fete să plece cu ea. A doua nu mai ajunge. Sun la dispecerat şi şoferul îi spune ‘şefei’ sale că m-am certat cu el şi a plecat. Când femeia vrea să trimită alta, îi spun că nu mai vreau. Mă duc să mă plimb. E o noapte ok de plimbat pe Calea Victoriei şi pe Magheru. Găsesc un taxi când mă satur de umblat şi plec acasă. 

Da să ştii că mai încerc. Văd eu cum. Dar o ştiu deja. Nu joi, fiindcă nu o să fiu în ţară, dar sâmbătă apar negreşit.

PS: Apropos Adi, La Mulţi Ani!

Balş

Balş, mic orăşel de provincie, monoton si cenuşiu, un amestec de case sărăcăcioase, blocuri pe care până şi cenuşiul pare şters, şi clădiri ridicate în stilul ctitoriilor magistrale comuniste cu ornamente sub formă de ciorchini de struguri. Plin de oameni care-şi trăiesc sărăcia fără ca măcar să o ştie. Îşi alimentează monotonia vieţii din munca la două fabrici şi din agricultura pe care o presteaza in satele din jur, de unde provin majoritatea. Fabricile sunt una de negru de fum si una de osii si boghiuri.Totuşi, o veste bună pare să anunţe renaşterea economică a orăşelului oltean. Balşul a devenit ceea ce Valea Prahovei este pentru bucureşteni. Dupa pretentii si posibilitati, jmekerii Craiovei şi-au cumpărat în Balş apartamente unde pot să-şi iubeasca ibovnicele fara ca sotiile să bănuiască ceva. Alţii, după posibilităţi sau mai putin pretenţioşi, închiriază apartamentele puse la dispoziţie de proprietari generoşi şi discreţi, păstrând şi ei aparenţa de respectabilitate atât de căutată de mica burghezie provincială, fie ea activa in domeniul economiei publice si private.

Prima imagine care mi-a venit in minte a fost cârdul de neveste care se aşeaza la piciorul podului peste Olteţ şi-şi pândesc traducătorii soti. Şi iată-le, plânse sau furioase, pândindu-şi înlocuitoarele aşezate pe scaunul din dreapta al limuzinei drept recompensă pentru prestaţia de mai devreme.

Nu vreau – TVA la vanzarea celei de-a doua proprietati

Am aflat azi ceva ce probabil o gramada de lume stie de anul trecut iar o alta gramada de lume, ca si moi, afla acum sau mai tarziu: DACA VINZI O PROPRIETATE, CA PERSOANA FIZICA, NU PLATESTI TVA. DACA O VINZI PE A DOUA, TREBUIE SA DAI LA STAT 19% DIN PRETUL PRIMIT.

Dincolo de faptul ca oricum platesti impozit la vanzare, TVA-ul asta e doar o tampenie care nu va duce decat la declararea mai mica a sumelor la tranzactie.

Sunt de acord ca trebuie impozitati speculatorii imobiliari, mai ales baietii buni care n-au prea dat pe la scoala care de la bisnita cu guma si blugi au ajuns sa vanda hectare si blocuri si pentru care Mercedes sau BMW au devenit deja un fel de Logan. Dar mah statule al nostru si al lor (mai mult al lor decat al nostru), fa-o cu cap.

Sa va spun ce-mi povestea un englez care face afaceri la tara lui, acolo. Zicea: “Ani de zile am avut cifra de afaceri in jur de sapte-opt sute de mii de pounds pe an. Si n-am avut niciodata inspectorul de taxe. De acum cativa ani, de cand am depasit un milion de pounds pe an, am control la 3-6 luni. Iar de la cateva milioane deja ai alocat un inspector care te viziteaza des”.

Poate suna socialist, desi nu ma simt asa, luati aminte de ce se-ntampla in America unde, intr-o tara a sanselor egale, miliardarii au inceput sa faca lobby pentru refacerea clasei de mijloc in continua degradare.

Si tot de la Reuters. Radovan Karadzic

“Karadzic a fost localizat si arestat” a anuntat luni seara presedintele sarb Boris Tadic intr-o scurta declaratie. Medicul sarb bosniac a fost arestat in timp ce calatorea cu autobuzul intre doua suburbii ale Belgradului, fiind sub supraveghere de cateva saptamani dupa un pont de la un serviciu de informatii strain.

Karadzic, presedinte al Republicii Srpska intre 1992-1996, a fost acuzat, impreuna cu comandantul armatei sale, Generalul Ratko Mladic, pentru genocidul de la Srebrenica din iulie 1995 unde 8.000 de civili musulmani bosniaci, barbati, neinarmati, au fost impuscati si aruncati in gropi comune inainte de a fi acoperiti cu buldozerele. 

Razboiul din Irak. Se intampla in zilele noastre

Dincolo de imaginile publicate de presa sau de televiziunile noastre, imagini care te naucesc. http://iraq.reuters.com/

Lead, Follow, Or Get Out Of The Way. – Thomas Paine

Prima oara cand am vazut acest motto era intr-o rama pe peretele din fata biroului domnului C, un tip care s-a oprit la multa vreme la primul pas. Mi s-a parut foarte misto, concis, asa cum numai un anglo-saxon poate fi.

Thomas Paine, autorul citatului, a fost el insusi un personaj, fiind paticipant la doua revolutii, cea americana (unii istorici il considera “The Father of the American Revolution” pentru pamfletul sau Common Sense, primul best seller cu 500.000 exemplare vandute – vorbim totusi de secolul XVIII) si cea franceza (un englez venit din America, fara sa stie o boaba limba franceza, membru al Adunarii Nationale).