Șapte Păcate Capitale

Niciunul dintre noi nu este fericit să recunoască dar, într-o mai mică sau mai mare măsură, fiecare dintre noi este, prin intermediul psihologiei generate de experiențele trăite de-a lungul vieții, purtătoriul unor defecte sau angrenaje psihologice care, la un moment sau altul, profitând de câte un moment de absență al conștiinței, ne controlează viața. Apoi ne miră felul în care am reacționat într-o situație sau alta.

Primul păcat capital descris de cartea Genezei este Lăcomia. Ea își are resorturile în plăcerea simțurilor. Încă din copilărie, atunci când întâlnim ceva ce ne place, fie că vorbim de ceva gustos, sau de o aromă plăcut mirositoare, sau de o atingere caldă și dragă, sau de un sunet diafan care ne mângâie plăcut auzul, sau de o imagine idilică ce atinge în noi unele coarde sensibilile, vrem să se repete mai mult și mai mult și mai mult. Apoi, când pășim pe picioarele noastre, în societate, suntem asaltați de agresivitatea ofertelor care ne încurajează să vrem și să consumăm din ce în ce mai mult, fără măsură, din tot ceea ce avem sau nu nevoie. Coborârea valorilor sociale ne dă din ce în ce mai multe false argumente și modele de lăcomie. Opusul lăcomiei este Cumpătarea, vocea conștiinței care spune că poți să te mulțumești la fel de mult cu mai puțin sau că nu ai nevoie de tot ceea ce ți se oferă. Nu de puține ori ajungem la concluzia că produsele pe care le-am cumpărat nu fac decât șă aglomereze spațiul vital în care trăim. Suntem mulți cei ce purtăm stigmatul lăcomiei, cel mai vizibil prin surplusul de kilograme care ne îngreunează trupul.

Al doilea păcat capital este Desfrâul. Acesta se naste din lacomia în mâncare și în băutură, mai ales atunci când aburii alcoolului întunecă orizontul și așa limitat al minții iar conștiința lasă loc instinctelor specifice animalului. Desfrâul, ca și lăcomia, are ca și caracteristică adaptabilitatea, ușurința cu care omul depășește, ușor-ușor, pragul de necesitate. Mai mult și mai mult și mai mult. Limita sa tinde spre infinit însă, din nefericire, energia corpului uman se epuizează puțin câte puțin, în aceeași măsură în care conștiința tinde să se îndepărteze și să-și facă din ce în ce mai rar simțită prezența.

Lăcomia și desfrânarea, pentru a fi satisfăcute, necesită bani, de unde al treilea păcat capital: Avariția, pofta de bani. Omul se lasă purtat de nevoia de bani dincolo de necesitățile sale, făcând de multe ori gesturi sau fapte pe care apoi le regretă, doar din nevoia de a alimenta lăcomia și desfrâul. Era o vorbă care spunea că atunci când n-ai bani n-ai nici griji, acestea sporind în aceeași măsură cu averea. Cu toții cunoaștem exemple din viață, mai ales că anii de creștere economică de dinainte de criza din 2008 au fost niște ani nebuni în care până și cei mai cumpătați și-au pierdut simțul măsurii.

Pofta de bani naște al patrulea păcat capital: Invidia, tristețea de a vedea că altul are mai mult. Prin structura educației noastre, trăim făcând comparații. Omul își compară în permanență mașina cu a celorlalți oameni din trafic, își compară casa cu celelalte case din cartier sau de pe unde trece, își compară până și copii ori femeia cu ai celorlalți. Întotdeauna există ceva care ne va atrage prin noutate, prin formă sau prin culoare. Și apare invidia pe ceea ce au alții, în locul bucuriei pentru ceea ce avem noi și pentru ceea ce cunoaștem în preumblările noastre. Invidia macină și generează complexe care ne vor controla, precum instinctele, îndepărtându-ne de conștiință.

Invidia naște următorul păcat capital: Mânia. Invidiosul, în neputința sa de a avea ce are altul sau cât are altul, explodeaza în accese de furie. Complexele de inferioritate generează întotdeauna reacții care pleacă de la negarea altora și ajungând din aproape în aproape, la manifestări de furie, culminând cu violența fizică. Ca și păcatele precedente, are caracterul de a-și ridica pragul de manifestare de la un moment la altul. Astăzi ți se pare normal să te răstești la cineva, mâine-poimâine e ok să-i dai un brânci, poimâine un pumn, apoi să-l snopești în bătaie pentru că a îndrăznit să-ți iasă în cale. Devine din ce în ce mai plăcută și firească senzația de după descărcarea furiei asupra celor care îți crează discomfort.

Păcatele de până acum, în special necumpătarea si desfrâul, duc la epuizare fizică și spirituală, de unde urmatorul pacat capital: Apatia sau Lenea. Organismul este un minunat generator de energie, dar energia produsă de el nu este infinită, și, mai mult, este împărțită între cei cinci centrii ai săi: Intelectual – responsabil cu elaborarea conceptelor și raționamentelor; Emotional – responsabil cu emoțiile specifice inimii: bucurie, tristețe, melancolie, euforie, dragoste sau ură; Motor – responsabil cu postura trupului și cu deplasarea; Instinctiv – centrul care generează reacțiile instinctive legate de instinctul de conservare, instinctele sexuale, precum si de pervertiri ale instinctelor: instincte criminale, sadism, lașitate, frică; Sexual – de unde ia naștere așa numita energie sexuală necesară atât pentru reproducerea rasei cât și pentru sănătatea și echilibrul corpului și psihicului. În mod firesc, la o utilizare cumpătată, energia organismului se împarte în mod armonios, astfel încât să acopere întreg necesarul energetic. Excesele unuia dintre centrii generează vărfuri de consum pe care organismul este nevoit să le compenseze în detrimentul altor centrii, generând starea de oboseală. De cele mai multe ori, centrii cei mai puțin alimentați sunt centrii Emoțiilor și cel Intelectual.

Cel ce a săvârșit cele șase păcate prezentate anterior își dă seama, în anumite momente, că în interior e lipsit de substanță, de valoare. Nu-și mai găsește nici o satisfacție, nici o mulțumire în el insuși, de aceea caută o compensație în afara lui, devenind dependent de aprecierea altora. În acest scop își creează o falsă imagine exterioară în care se complace: e al șaptelea păcat capital: Trufia sau Vanitatea. În popor există o vorbă veche, anume că “Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. Nu am citat-o aici în sensul de lipsă de duh, ci doar ca lipsă a conștiinței generată de energia insuficientă disponibilă pentru Emoții și Intelect.

În concluzie, prin tot ceea ce faceți, încercați ca prin auto-observare și auto-analiză să căutați resorturile vorbelor sau faptelor voastre. Cunoașterea reală nu se poate face prin observarea exteriorului cu cele cinci simțuri înșelătoare, ci numai privind în interior prin ochii inimii și judecând prin intermediul conștiinței. Că mergem înainte sau ne oprim, contemplativi, ca să facem câte o comparație și ca să-i mai criticăm puțin pe companionii de drum, sau chiar ne întoarcem în urmă ca să vedem dacă nu cumva ne-a căzut ceva din buzunar, ține de fiecare dintre noi.